Orașe paralele

Cînd se întîmplă să mă viziteze prieteni pentru un week-end în București, mă gîndesc la o listă cu locuri, evenimente și experiențe, pe care o parcurgem în funcție de timpul și de cheful lor. Dacă e un concert sau un festival în acea perioadă mergem acolo, ori vedem un spectacol de teatru, ne plimbăm prin muzee mici sau căutăm ceainării în Cotroceni, trecem prin parcuri și bem o cafea pe terase care-mi amintesc un pic de Berlin. Pot, fără probleme, să fac un tur și prin centrul vechi, rezervare la un restaurant cunoscut sau o incursiune la mall. Nici unul dintre aceste locuri nu face însă parte din Bucureștiul meu.

Mă gîndesc de multă vreme că, în ultimii 20 de ani, mi-am construit propria mea Capitală pe care o știu pe dinafară fără hartă, cu toate „punctele de view” de pe ea marcate bizar prin cartiere periferice, stații și pasaje – unele nu mai există, iar altele nici nu au fost vreodată decît în imaginația mea. Bucureștiul meu începe cu galeria Rapidului de la un meci din Giulești, jucat în nocturnă, care se auzea de la ultimul etaj al unui bloc de lîngă Podul Grant, unde am locuit în primele săptămîni. Continuă cu concertele pe care le filmam în cluburi, pe vremea cînd credeam că a cunoaște trupe rock e cel mai grozav lucru care ți se poate întîmpla. Cu alergatul după ultimul 41 și toate poveștile pe care le-am auzit în el, înainte să avem mereu căștile în urechi – despre prime întîlniri, admiteri la facultate, lucratul peste program și felul în care ne rămîn mici iubirile. Cu tîrgul de carte de la care am apărut pentru prima dată „în cadru”, cu sacoul meu mov și un microfon uriaș pe care trebuia să îl țin mai jos, pentru că-mi tremura rău mîna și se vedea. Cu restaurantul de cartier unde am fost cînd a venit tata în București să cumpărăm garsoniera, iar el s-a dus să-i spună chelneriței să aducă la timp clătitele cu ciocolată, pentru că „fetei îi place să le mănînce fierbinți”. Cu colțuri de stradă la care „noi” s-a transformat în „unul și altul” și cu cafenele în care nu mai pot să ajung, cum n-am fost în stare să merg nici atunci. Cu turnul TVR-ului, multă vreme un fel de „acasă”, cu rele și bune, ca toate casele. Cu locul din Herăstrău unde primăvara vine în februarie și cu apusurile aproape dureroase de noiembrie de pe Lacul Morii. Cu adrese lungi din diverse cartiere, pe care le învățam pe de rost și către care știam perfect să ghidez taxiurile pe străduțe, noaptea – la început, cu pulsul accelerat și o dorință cumplită de a coborî și a alerga mai repede ca ele, apoi cu sacoșe de cumpărături și liste bifate conștiincios și, în cele din urmă, cu ochii în telefon, în alte conversații, alegînd drumul cel mai lung. Cu o trecere de pietoni care, din fericire, acum nu mai există. Cu Parcul Ioanid și propria lui poveste cinematografică, în care mai joc și eu, din cînd în cînd. 

M-am întors recent de la FILIT Iași, unde am participat pentru prima dată. Nici în Iași nu mai fusesem. Auzisem că festivalul de literatură are o atmosferă specială, că în Iași pînă și lumina e mereu caldă și cade într-un fel aparte și că în Moldova se mănîncă mai bine ca oriunde. Așa este. M-am plimbat un pic pe străzi, mai mult noaptea, e drept, văzînd Iașiul ca un turist sau, să zicem, un călător, încercînd cumva să-mi imaginez amintirile altora cu orașul. Dacă un teren de sport acum închis o fi fost locul lor de joacă, în vremea în care stăteai la coadă de mai multe ori și erai, pe rînd, copilul tuturor vecinilor. Dacă barurile unde mergeau să fumeze și să asculte Nirvana în liceu mai există. Ce filme or fi văzut în clădirea care e acum un supermarket etajat. Dacă urcau în Copou pe stînga sau, mai degrabă, pe dreapta. Cine juca șah la mesele care sînt un pic mai sus de Teiul lui Eminescu. Dacă sînt și locuri care încă dor.

Hărțile personale ale oamenilor se suprapun peste cele ale orașelor, cu alte moduri de cartografiere, indicînd forme de relief distincte, ca și cînd n-ar fi vorba de același loc. Cu cele în care stai mai mult timp ajungi să ai o relație de iubire și de ură simultan, așa cum se întîmplă în amorurile de care merită să îți aduci aminte. Le-ai văzut și în nopți de vară indiană, cu toate luminile aprinse, și în zile friguroase în care pare că cineva a stins toată magia. Dincolo de Casa Poporului și de Muzeul Satului, de Palatul Culturii și de Muzeul Unirii, orașele devin recipiente, decoruri și deseori personaje în destinul fiecăruia. Versiuni diferite ale aceleiași povești, adevărate toate.