Ora de căsătorie?

Se mai interesează cineva, cu adevărat, despre modul în care văd adolescenţii de azi căsătoria, cuplul, naşterea şi „întreţinerea lui“? Adolescentul de azi are în faţă, pe lîngă modelul de căsnicie al propriilor părinţi, un amplu inventar de sexualitate, nestatornicie, discursuri după ureche, poveşti fantasmagorice, căsătorii aranjate de televiziuni, cupluri care se fac şi se desfac de azi pe mîine, viaţă privată vîndută ca spot publicitar televiziunilor de scandal, istorii hollywoodiene, siropoase sau dezmăţate, intimităţi care colorează strident prima pagină a ziarelor, sfaturi glossy despre cum să întreţii pasiunea în pat, modele fatale de „reuşită în viaţă“. Mai au în faţă, în propria curte sau prin zecile de curţi vecine, căsnicii ruinate de emigrarea unuia dintre parteneri, de alcool sau abuzuri, de lipsuri sau de dorinţa de a avea o carieră, nestînjenită de obligaţii familiale. Peste toate pluteşte, previzibil, discursul Bisericii care îi roagă pe tineri să facă pasul cel mare pentru toată viaţa, „pînă ce moartea îi va despărţi“.  

Ar fi deci, cum spuneam, interesant de aflat ce cred adolescenţii vremurilor noastre despre cuplu, parteneriat, iubire, căsătorie. La vîrsta lor, un subiect serios, cum e căsătoria, dar îndepărtat în timp de preocupările lor imediate, va fi tratat, evident, cu superficialitate, pudoare, indiferenţă, cinism, glume virile sau clişee roz. Şi totuşi: mai face parte ea din viitorul „perfect“, aşezat, imaginat de liceenii de azi? Au ei, în legătură cu acest subiect, întrebări, nelămuriri, spaime, uimiri, curiozităţi, dorinţe, visuri, emoţii, sau doar prejudecăţi şi clişee?  

Şi mai apoi, dacă ele există, în ce fel îi putem ajuta noi, adulţii de lîngă ei, să le găsească un răspuns verosimil, liniştitor? Nu e vorba de a produce un „curs“ formator avînd ca subiect căsătoria: nu poţi cuprinde zecile de experienţe, faste sau nefaste, ale unei căsnicii într-un set de reguli care să „crească“ un viitor partener de mariaj perfect. 

Este evident că „ora de dirigenţie“ – fie ea părintească sau profesorală – despre căsătorie ar trebui să aibă alt ritual decît cel obişnuit, de predare – învăţare. O oră de dialog cu adolescenţii despre viaţa de cuplu ar trebui să fie una mai curînd a reflecţiei ajutătoare, decît a dădăcelii. Un prilej de a stîrni curiozităţi, de a demola clişee, de a construi întrebări adecvate, chibzuite, întremătoare, mai degrabă decît unul de livrat reţete. Dialogul cu adolescenţii despre viaţa în doi ar trebui să adune suficient discernămînt şi multe argumente ca să repună în valoarea lor reală subiecte risipite astăzi în ştiri de scandal sau în divertisment ieftin. Dar, mai ales, ar trebui să aibă suficient curaj să deschidă întrebări esenţiale: de ce (să) te căsătoreşti? Este căsătoria un scop în sine, un final fericit al unei poveşti de iubire, sau doar un început de drum? Este divorţul un eşec, o soluţie de remediere a unei alegeri greşite, sau o etapă comună în peisajul iubirii „secvenţiale“ de azi?  

Cred că, mai ales, în zilele noastre, subiectul vieţii în doi nu ar trebui să rămînă suspendat undeva între discursul tradiţional al Bisericii şi articolaşele de doi bani din revistele colorate. Tinerii ar trebui să afle cu ceva timp mai înainte de a ajunge în faţa altarului dacă acest pas face parte sau nu din ideea lor de „împlinire“. Şi, mai ales, ar trebui să afle că, într-o căsnicie, ai nevoie de mult mai multe dexterităţi, abilităţi, decît în orice „carieră de succes“ la care aspiri. 

Maria Iordănescu este psiholog.