Omagiu paznicilor

Duf! Duf! Duf! Bubuitura înăbuşită se aude din orice colţ al camerelor spaţioase care comunică deschis între ele. Duf! Duf! Necontenit. La un interval de trei secunde între ele, buşiturile sună ca un soi de tobă bătută ritualic, ca să te scoată din minţi. Duf! Se aude de nicăieri şi de peste tot, ba creşte, ba pare că descreşte în intensitate, de parcă mîna şamanului care bate toba oboseşte, cînd şi cînd, şi-şi pierde din vigoare, ca apoi extazul înteţit al viziunilor care îl animă să-i dea din nou putere. Duf! Duf!

Îl caut pe şaman. Caut sursa bufniturilor care-mi sapă direct în lobii temporali şi-mi distrug funcţiile parietalilor. Îl caut rătăcind prin labirintul aerisit al încăperilor care curg una din alta. Trec pe lîngă viziunile unor creatori est-europeni care s-au maturizat artistic în anii ’50-’60 şi care sînt vizibil traumatizaţi de al Doilea Război Mondial. Trec pe lîngă cîteva instalaţii în metal chinuit, ale unor sculptori germani. Pe lîngă un ansamblu minimalist de trei blocuri de piatră, aşezate corect unul lîngă altul. O plăcuţă explică vizitatorilor cheia în care trebuie interpretate cele trei paralelipipede. Calm, interiorizare, retragere în sine, ceva de genul ăsta. Duf! Duf! Duf! Buşitura creşte şi descreşte şi sună acum de parcă cineva e izbit ritmic, sadic, aplicat, cu capul de un zid. Am impresia că e capul meu. E capul meu. Caut sursa zgomotului. Trec pe lîngă o lucrare care ocupă un întreg perete – Naşterea lui Hitler se numeşte. Un coşmar al unor ochi halucinanţi, injectaţi, alături de capul unui mult-iubit cîine-lup. Un vis strîmb, de omenire bolnavă, cu o geneză ratată, din ADN de porc. Copii mici, urlînd cu o dantură completă. Suboameni şi supraoameni. Cordoane ombilicale răsucite, vineţii. Răni, puroi, ochi albaştri. Am stat un pic acolo. Coşmarul de pe acel perete părea că se montează din ce în ce mai bine cu buşiturile obsedante. M-am tîrît mai departe. Duf! Duf! În altă încăpere – cîteva bile imense din metal bronzuliu, din care parcă ţîşniseră nişte alieni. M-am uitat în craterul adînc al uneia, să caut zgomotul. Nu era de acolo. M-am dat doi paşi în spate şi m-am împiedicat de o altă sferă. Duf! Am rătăcit prin săli care expuneau lucrări ale unor pictori nervoşi. Pensulare viguroasă în cromatica neagră a unei sensibilităţi parkinsoniene. Cineva – un vizitator – stătea fascinat în faţa unei mochete portocalii expusă pe perete. O carpetă uni, în culoarea aceea vie. Omul stătea pe o băncuţă şi privea. Şi privea. Poate că se simţea bine în faţa acelei lucrări. Poate simţea că un soare portocaliu îi încălzeşte inima. Poate că lucrarea aia se numea Stare de bine. Eu căutam însă sursa zgomotului.

 Pînă cînd, după un colţ, iat-o. Un stativ cu trei picioare suţine un ecran de televizor. În imaginea alb-negru, un tip îmbrăcat într-un tricou de corp se izbeşte ritmic de colţul unui perete. Imaginea îl arată de la gît în jos, capul nu i se vede. Stă cu mîinile adunate pe lîngă trup fix în unghiul format de doi pereţi şi se izbeşte în colţul acela. Se lasă pe spate, şi revine din recul în poziţie dreaptă. Apoi iar îşi dă drumul pe spate: duf! În imagine e artistul american Bruce Nauman care şi-a numit lucrarea Bouncing in the Corner. Nauman vinde pe milioane la Sotheby’s, Christie’s şi altele asemenea. M-am uitat îndelung la bărbatul subţirel care se izbea de perete. Alături, doi Warholi cu doi Elvişi şi un scaun electric. Într-un colţ al încăperii – paznicul repartizat acestei încăperi. Care e o doamnă cu păr cărunt. Se numeşte Valerie şi stă cu spatele în colţul format de doi pereţi. Mîinile ei sînt adunate lîngă trup şi priveşte în gol. Aude timp de opt ore buşitura lui Nauman. Duf! Duf! Vede de cîteva ore diverşi pasionaţi de artă care se uită lung la artistul chinuit din videoul alb-negru. Mi-a plăcut mult Nauman. Dar oi fi singura care a înţeles. Nu la el trebuia să mă uit. Ci la gardiana Valerie, în uniforma ei neagră, stînd absentă într-un colţ.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.