Om de zăpadă

Sînt lucruri, ori senzații, ori chiar fenomene meteorologice care s-au cam pierdut. Care au dispărut pe parcurs, s-au evaporat.

La un moment dat, cînd era mereu foarte cald, duceam lipsa unor veri mai suportabile. În care, afară fiind, habar n-am, vreo 30 de grade, te puteai plimba-n voie pe străzile orașului, în căutarea vreunei expoziții sau a vreunui muzeu (căci pe vremea aia, cea a școlii și a liceului, călcam, de bunăvoie și nesiliți de nimeni, destul de des în asemenea stabilimente). Mersul pe stradă nu devenise tabu, ca-n multele veri caniculare ce au urmat, în care orașul se preschimbase într-o închisoare de beton încins. Erau și destule zone de umbră, în care te puteai chiar opri să bei un sifon sau un sirop de la tarabele aflate atunci pe stradă. Existau și haine pe care le puteai alege pentru zilele caniculare, unele care nu deveneau leoarcă pînă la sfîrșitul zilei. Se practica o anume eleganță de vară, care presupunea rochii vaporoase pentru doamne, de pildă. Chiar în cazul persoanelor de vîrsta a treia, care nu apăreau pe stradă neapărat ca-ntr-un război cu stihiile, cu pălăriuța standard pe cap și sticluța cu apă în mînă (de altfel, pe atunci, oricum nu existau sticle de plastic cu apă, ci doar cele la 1 litru, de sticlă).

A venit apoi un timp în care lumea, tot pe linia asta meteorologică, mereu subiect de discuții anoste, dar politicoase, a remarcat că nu mai există anotimpuri de tranziție. Că s-a redus exagerat numărul zilelor de toamnă și primăvară, cele în care, e adevărat, aveai un anumit sentiment frivol, dar fericit, al micii perfecțiuni a lucrurilor. Cele în care ieșeai într-un taior sau într-o scurtă de stofă, arătînd, după standardele de azi, cool. Cele în care simțeai vîntul perfect cum îți răvășește părul fix atît cît trebuie. În care puteai respira aerul îmbibat fie de miresmele florilor ce abia-și făceau intrarea în lume, fie de frunzele ce-și grăbeau ieșirea.

Mai nou, se pare că, cel puțin în anumite zone, am cam pierdut zăpada. Copiii trebuie duși la munte ca să știe de ea. Zăpada a devenit un fel de rara avis, o mitologie pe care o reactualizăm prin povești și poze vechi. Nu eram neapărat o fană a zăpezii, dar totuși o iubeam. O iubeam pentru că făcea parte din firescul lucrurilor „de pe vremea mea”, pentru că era legată în special de Crăciun. Dar și de alte ritualuri care, îmi dau seama, acum s-au cam pierdut.

În București, în copilărie, prin anii ’70, chiar și ’80, cam în fiecare iarnă era zăpadă. Bunicii mei stăteau la curte și țin minte cu claritate cînd deschideam geamurile și vedeam curtea acoperită cu zăpadă, cu „covorul de omăt” despre care învățam în poeziile de la școală. Era un ritual de deszăpezire, deloc ușor de fapt, dar eu nu-mi dădeam seama pe vremea aia: bunicul meu, cu lopata lui din lemn, lată și cîrpită, dădea zăpada, făcînd o potecă pentru noi toți. Treaba mea de copil cocoloșit era să fac un om de zăpadă. Nu era iarnă fără omul meu de zăpadă, pe care l-am ridicat, pînă tîrziu, în curtea bunicilor mei.

Era un ritual de durată. Omul de zăpadă nu se făcea oricum, existau reguli clare. Și nici instantaneu: trebuia să-i dedici un anumit timp, între o jumătate de oră și-o oră, în general. Era o activitate solitară, pe care o preferam celei de dat cu sania. Îmi plăcea și să mă dau cu sania, știam regulile, dar nu eram un copil într-atît de curajos încît să mă aventurez pe pantele mari. Pe pantele mici, pe care aveam curajul să le-ncerc, întreaga poveste se transforma, în scurt timp, într-o rutină. Țin minte că aveam sentimentul ăsta al repetiției mai ales cînd urcam pîrtia cu sania după mine.

În cazul omului de zăpadă, însă, era loc și de oarecare creativitate și de contemplație. Dacă voiai să-l faci de o mărime decentă, medie să zicem, în orice caz nu chiar pitic, trebuia mai întîi să aduni ceva zăpadă. Să o rostogolești din împrejurimi. Alea erau, pentru mine cel puțin, momentele cele mai frumoase, cînd aveai timp și pentru imaginație. Cînd lucrul era în pregătire, făceai planuri, te gîndeai cum va fi și ce-i vei mai pune omului de zăpadă. Nu conta că, pînă la urmă, adoptai cam aceleași soluții ca-n fiecare an: un morcov, clasic, pe post de nas, nasturi drept ochi, frunze, pietricele ori bucăți de lemn drept nasturi, o cîrpă drept fular și bețe pe post de mîini. A, și uneori, tot conform tipicului, vreo oală veche de-a bunicului meu ca pălărie. Conta că, pînă să le-aduni pe toate astea, în minte ți se derulau tot soiul de opțiuni și de posibilități. Erai stăpîn pe situație și regele (ori regina) creațiilor din zăpadă.

Omul de zăpadă odată terminat, era, iarăși ritual, să chemi lumea din casă să-l vadă. (Pe vremea aia nu aveam telefoane care să facă poze.) Membrii familiei care se prezentau la datorie îl admirau, de fiecare dată, reglementar. Eu îi știam imperfecțiunile, cu duiumul, și aveam mereu o strîngere de inimă. Dar mereu trecea proba. După care, cît mai ținea zăpada și vremea de iarnă adevărată, ținea și omul meu...