Ologul şi oaza cu legume (II)

Ţăranii turci – spetiţi, vîrtoşi, pletorici, cu braţe noduroase, asemeni celor de acasă – te îmbiau, strigînd buyrun! (poftiţi!), să cumperi, pe lîngă mere, cartofi, ardei şi roşii de tarla (grădină), halvale dulci de casă, rodii cît căpăţîna, smochine moi, răscoapte, măsline stafidite, dude uscate, lămîi şi mandarine verzi, toate, din propria ogradă. 

Soiuri nemaivăzute de ardei – zbîrciţi, bonţi, ascuţiţi, turtiţi sau gogonaţi, roşii, gălbui, verzi, iuţi sau dulci – te copleşeau cu un parfum de o intensitate neobişnuită, care te urmărea de pe tarabe, din sacoşă, din portbagajul maşinii, pînă acasă. Abia mirosul peştilor – răsfiraţi în evantai, pe platforme rotunde din lemn, pe care negustorii îi stropeau, în răstimpuri, ca pe flori – reuşea să risipească, în rafale scurte, mireasma de ardei. Numere mici, de o cifră, bir, iki, üç (unu, doi, trei), alături de subdiviziunea cu nume săţios „buçuk“ (jumătate, 50 de bani) redau, în mare, preţul unui kilogram din orice marfă: cartof sau rodie, ciuşcă sau smochină. 

Alături de brînzeturi de tot felul, tulum, asemenea burdufului de acasă, era cusut, nu în băşică, ci în pielea întreagă, cu smocuri de blană şi copite, a unei oi sau capre. 

Deşi cei doi bătrîni mi-au spus, în turcă, unde-i piaţa, ceea ce tînărul anglofon mi-a tălmăcit, pe urmă, ologul cu cîrja îndrumătoare mi-a dat impresia călăuzirii adevărate. Apariţia providenţială a ologului mi-a arătat calea din centrul arid al oraşului spre oaza cu rodii, peşti şi ardei parfumaţi.