Oligarhia construită pe fenomenul corupţiei
— de la Guvernul României la Guvernul lui Grindeanu –
Ceea ce se întîmplă în ultimele săptămîni pe străzile marilor orașe din România și toate celelalte reacții apărute în spațiul public ca urmare a adoptării de către guvern a unor modificări la legislația penală oglindesc un fapt asupra căruia teoria politică, filozofia dreptului și sociologia vor avea de reflectat temeinic: legătura dintre corupție și oligarhie. Mai precis, este vorba despre cum fenomenul corupției degenerează în oligarhie și plutocrație.
Despre oligarhie și plutocrație se știe cam tot ce este important încă de la Platon (Republica) și Aristotel (Politica). Pentru cei doi înțelepți ai antichității, oligarhia este o formă de guvernare caracterizată prin exercitarea puterii de către puțini în propriul folos. Astfel, după criteriul numărului celor care exercită puterea, oligarhia se opunea monarhiei (puterea unuia) și democrației (puterea celor mulți, eventual a tuturor). Ceea ce acumulează cei puțini este nu doar putere politică (oligarhia), ci și bunăstare materială (plutocrație). În oligarhie, după cum ne învață Platon, nu meritul personal, ci averea reprezintă condiția funcției publice și a valorii: „magistraturile țin de venit, în care cei bogați cîrmuiesc, iar săracul nu participă la putere“ (Republica, cartea VIII, 550a). Astfel că cei cu bani, iar nu cei merituoși ajung să conducă: „Cînd în cetate sînt prețuite avuția și cei avuți, virtutea și oamenii buni sînt mai puțin prețuiți. […] Ceea ce este prețuit mereu este și cultivat, ceea ce este desconsiderat este neglijat. […] Stabilesc că nu poate participa la cîrmuire cel care nu ar avea averea respectivă.“ (551a și b) Ceea ce urmează oligarhiei, în viziunea platonică, este scindarea cetății în bogați și săraci, și pervertirea funcției publice (administrația publică, cum am numi-o noi, în terminologia modernă). Abia din secolul al XIX lea, pe fondul dezvoltării organizațiilor, discuția despre oligarhie a suferit o deplasare ușoară de accent de la forma de guvernare la stilul managerial, astfel încît orice organizație este susceptibilă de a se transforma în oligarhie. Una din primele sistematizări teoretice aparține sociologului Robert Michels (1902), cel care a lansat sintagma „legea de fier a oligarhiei“. Potrivit acesteia, orice organizație degenerează în oligarhie, tendință față de care unii se resemnează ca fiind inevitabilă, iar alții o deplîng pentru caracterul ei antidemocratic.
Corupția nu se bucură însă de o tradiție intelectuală la fel de bogată în conținut sau măcar tot atît de veche ca durată. O explicație ar fi că în noțiunea de corupție se suprapun două accepțiuni relativ diferite: una moral-religioasă, cu antecedente în perioada medievală, reflectînd descompunerea, degradarea deopotrivă fizică și spirituală (ca urmare a păcatului) și alta sociologică și juridică, cu antecedente moderne sau contemporane. Sigur însă este faptul că fenomenul corupției este inseparabil de dezvoltarea birocratică (instituții, organizații). Dacă definim democratizarea drept un proces prin care instituțiile statului și relațiile instituționale întemeiate pe norme juridice sînt responsabile pentru serviciile publice, depășind sfera relațiilor strict interumane, atunci în mod sigur corupția reprezintă o tumoare a democrației, un fel de întoarcere de la relațiile umane mediate de instituții și reguli la relațiile umane mediate de clanuri și interese personale. De aici a rezultat și definirea corupției într-un mod cuprinzător drept încălcarea regulilor unei instituții de către membrii acesteia. Alături de accepțiunea moral-religioasă este și cea juridică a corupției, potrivit căreia un funcționar public primește bani și foloase necuvenite pentru a avea o conduită neconformă cu normele legale. Formele infracționale pe care le îmbracă o asemenea definiție sînt mai multe, între care: darea și luarea de mită, traficul de influență, cumpărarea de influență, abuzul și neglijența în serviciu, delapidarea etc.
Avînd în vedere considerațiile de mai sus, cum se poate argumenta conexiunea dintre corupție și oligarhie sau plutocrație? Pentru a reprezenta o precondiție a oligarhiei și a plutocrației, corupția trebuie să reflecte un fenomen social, adică nu doar o serie de fapte izolate de corupție, ci o practică încetățenită la nivel social. Dacă la corupție se ajunge prin săvîrșirea izolată sau în concurs a unor infracțiuni specifice (dare și luare de mită, trafic de influență etc.), ele capătă o proporție sistemică prin practicarea repetată și pe o durată mare de timp. Nu întîmplător s-a făcut analogia dintre corupție și cancer, deși mai potrivită mi s-ar părea analogia dintre corupție și HIV, deoarece aceasta acționează asupra instituțiilor publice tot așa cum virusul imunodeficienței acționează asupra sistemului imunitar: slăbindu-l, îl face vulnerabil la orice fel de atac, din interior sau din exterior. Un moment-cheie în istoria luptei anticorupție din România ultimilor 12 ani, dar pesemne că repede uitat, a fost discursul vicepreședintelui american Joe Biden la București, în care a spus textual, referindu-se la situația din Ucraina, că dușmanul unui stat nu vine din afară (ca în teoria clasică a războiului), ci dinlăuntru, prin slăbirea capacității instituțiilor de a reacționa la pericolele din interior și, deci, din exterior. Revenind la întrebarea cu care a început acest paragraf, ne vom convinge de legătura intimă dintre fenomenul corupției și oligarhie dacă analizăm comparativ structura infracțiunilor de corupție și definiția clasică a oligarhiei. Astfel, fără a intra în toate amănuntele unei discuții de specialitate, dacă tragem linie sub infracțiunile de corupție și de serviciu, vom vedea că ceea ce au comun și, totodată, distinctiv față de alte infracțiuni sînt următoarele: elementul material al laturii obiective (banii sau alte foloase necuvenite), calitatea de funcționar public a subiectului activ și intenția directă ca aspect al laturii subiective. Dacă sînt puse laolaltă aceste clasificări fundamentale din doctrina dreptului penal, rezultă ceva despre mobilul săvîrșirii infracțiunilor de corupție și a celor asimilate: dorința funcționarilor publici și a demnitarilor de a utiliza funcția publică pentru a se îmbogăți; altfel spus, este vorba despre o deturnare a funcției publice și, deci, a întregii administrații de la binele public la binele personal, cu consecințe negative asupra funcționării întregii societăți. Relevant în contextul discuției despre legătura dintre fenomenul corupției și oligarhie este faptul că îmbogățirea funcționarilor publici și a demnitarilor prin practica luării de mită, a dării de mită (în unele cazuri), a abuzului în serviciu, a traficului de influență devine pentru ei atît o sursă de putere (menținerea în funcții), cît și o sursă ulterioară de înavuțire, astfel încît oligarhia și plutocrația, ca fenomene relativ distincte în teoria clasică, devin indistincte în orizontul fenomenului corupției. Lucrurile pot degenera într atît încît nici măcar mecanismul electoral în cazul funcțiilor publice elective (în general, demnitarii) nu mai poate fi un mijloc prin care cetățenii pot controla oligarhia, dat fiind că aceștia au suficientă avuție pentru a cumpăra sprijinul electoral sau locul eligibil în contextul unui sistem partidocratic. Astfel că se ajunge la o veritabilă oligarhie pe care cetățenii nu o pot influența și, cu atît mai puțin, controla (această distincție îi aparține lui Roger Scruton).
În fine, cum se oglindesc aceste considerații în realitatea publică din ultimele două săptămîni? Mi se pare grăitor că, inițial, Guvernul lui Grindeanu (pare mai potrivită denumirea decît Guvernul României) a pornit la drum, pe 18 ianuarie, cu două proiecte de ordonanțe de urgență: una care privea grațierea și alta care privea modificarea codurilor penale și de procedură penală. După o serie de proteste sociale, de reacții nefavorabile din partea unor instituții ale statului (președintele statului, procurorul general, șefii DNA și DIICOT, CSM) și ale unor ambasade (SUA, Germania, Franța etc.), precum și a Comisiei Europene, pe 31 ianuarie a rămas doar la ordonanța de urgență privind modificarea infracțiunii de abuz în serviciu, desființarea instituției denunțului. Ordonanța a fost aprobată, urmînd ca aceasta să producă efecte abia după zece zile. Practic, singura concesie pe care a făcut-o în fața acestui val uriaș de reacții negative a fost de a trimite proiectul grațierii la Parlament și de a păstra ordonanța de urgență care, prin modificările propuse, este menită să apere interesele unei clase politice aflate la putere și care capătă caracteristicile unei oligarhii. Deși nu este cea mai frecventă infracțiune dintre cele investigate de către Direcția Națională Anticorupție (după spusele procurorului-șef, 30% din dosare sînt construite pe abuz în serviciu), de departe este infracțiunea care a produs cele mai multe prejudicii statului și societății (sînt suficiente dosarele retrocedărilor ilegale, unde cuantumul prejudiciilor urcă la multe sute de milioane de euro). Un documentar realizat de Hotnews.ro („Nucleara din justiție. Lista potențialilor beneficiari ai dezincriminării mascate a abuzului în serviciu“, 31 ianuarie) arată lunga listă a dosarelor grele și a numelor care aproape că se eternizaseră în viața politică.
Mai mult decît efectul închiderii acestor dosare, ca urmare a intrării în vigoare a modificărilor la definiția abuzului în serviciu, este desființarea instituției denunțătorului. Așa cum s-a arătat în practică, denunțul faptelor de corupție reprezintă cea mai eficientă cale de acces în labirintul tenebros al relațiilor sociale de corupție, știut fiind că practica corupției este prin natura ei clandestină. Denunțul, departe de a fi imoral, reprezintă o modalitate prin care participantul la infracțiune devine martor al infracțiunii, deci un garant. Indiferent de motivația pragmatică (cauza de neimputabilitate, reducerea de pedeapsă, în funcție de momentul în care se face denunțul) sau morală (mustrările de conștiință, deși improbabilă în practică) pentru a recurge la denunț, acesta este un act moral în sine prin simplul fapt că făptuitorul trece de la întuneric la lumină, de la minciună la adevăr. Denunțul, în împrejurările legăturii dintre fenomenul corupției și oligarhia politică pe care am încercat să o documentez mai sus, reprezintă instrumentul cel mai eficace de a sparge rețelele clientelare pe care se bazează oligarhia. Nu în ultimul rînd, este una dintre puținele instituții juridice din dreptul penal care nu acționează doar post-factum (în sensul justificării unei soluții de pedepsire pentru ceea ce deja a fost făcut), ci și în viitor (în sensul preîntîmpinării săvîrșirii faptelor de corupție, dat fiind climatul de neîncredere pe care îl creează în rîndul potențialilor participanți la infracțiunile de corupție).
Fără a mai aminti de noutatea zilei de 31 ianuarie, potrivit căreia fapta nu poate fi abuz în serviciu atunci cînd este săvîrșită în emiterea, aprobarea sau adoptarea unui act normativ, pe care o discută convingător Liviu Avram („Guvern infracțional organizat“, în Adevărul din 2 februarie), există tot temeiul de a interpreta modificările operate prin ordonanța de urgență a Guvernului Grindeanu drept modalitate de a scăpa oligarhia prin închiderea dosarelor de abuz în serviciu și de a o apăra prin desființarea instituției denunțului. Faptul că instituția politică a guvernului pare monopolizată de o oligarhie rezultată din fenomenul corupției se demonstrează și din întrunirea condițiilor descrise încă din antichitate: ruptura față de societate și față de alte instituții ale statului care și-au exprimat argumentat punctul de vedere negativ față de modificările la legislația penală.
Nicolae Drăguşin, doctor în filozofie, este lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.
Foto: Andrei Ivan