Oca, o bunică altfel

22 iunie 2021   Societate

Pe lîngă bunica mea oficială, Tincuța, am mai avut o bunică de împrumut, să zicem: Oca. Pe numele ei adevărat Elisabeta Roșca. Refugiată aici de la Cernăuți.

Ea a fost bunica deplasabilă. Bunica mai „de lume”, posedînd legături cu exteriorul. Capabilă să înfrunte exteriorul ostil (cel puțin pentru bunica mea, Tincuța, care fusese casnică o viață). Oca nu avusese încotro, fusese nevoită să devină așa: bărbatul ei, Paul, fusese arestat, și atunci ea, avînd și un copil mic, pe nașa mea, Zizi, trebuise să se angajeze ca să supraviețuiască. Și așa devenise muncitoare la fabrica Adesgo, din cartier.

Căci Oca era, de fapt, vecina de vizavi a bunicilor mei. Fata ei, Zizi, devenise nașa mea, pentru că era prietena cea mai bună și cea mai veche a mamei și a unchiului meu. Cînd eram mică, Oca se-nființa la bunicii mei în fiecare dimineață. În bucătăria lor se punea totul la cale. Se făcea planul zilei, cine ce și de unde lua. Și cine se ocupa de copil, copilul fiind eu. Devenisem și nepoata Ocăi prin ricoșeu, căci fata ei nu era măritată și nu avea nepoți.

De la Oca am învățat ce nu puteam de la propriii mei bunici. Mai întîi, am văzut „lumea” cu ea. Pentru mine, în copilăria mică, cel puțin o perioadă, lumea se reducea la zona Adesgo-Giurgiului. Mai mergeam la grădiniță, în zona Kiseleff, cu troleibuzul de la un capăt la altul. Dar acolo nu prea sesizam lumea din afară, era mai mult ca un tapet pe geamul troleibuzului. Și mai mergeam la cinematograful „Doina“ și la Teatrul „Țăndărică“, dar, dusă de mama, nu observam drumul pînă acolo, ci doar locurile în care ajungeam.

Pe cînd cu Oca, nu știu de ce, probabil pentru că mergeam mai mult pe jos, am început să iau notă și de existența unei alte lumi în jur. Oca mă ducea în zona bulevardului Republicii de atunci, Carol de azi, care mie, cu ochii de copil, mi se părea... străinătate. Bulevardul Republicii mă fascina încă de atunci (după ani, am locuit aproape numai în zona aceea), îmi plăceau casele, pomii, larghețea lui. Mă simțeam pe el precum prima dată pe Champs-Élysées. Oca mă ducea acolo la casa viitoarei ei cuscre, căreia îi spunea, nu foarte grațios, „Baba”. Era oarecare ură de clasă acolo, „Baba” înțeleg că era o doamnă din vechea bună societate, avută. Emigrase în Franța, împreună cu fiul ei, cu care nașa mea, fata Ocăi, avea să se căsătorească mai tîrziu (mama lui nu prea era de acord). Pentru mine, drumul acolo era probabil cu atît mai misterios cu cît era legat de o lume în care părea imposibil să ajungi: lumea „cealaltă”.

Fie că dormeam acolo, fie că rămîneam în casa Ocăi de pe aceeași stradă cu bunicii mei, din zona Adesgo, oricum era trecerea într-o altă lume. O parte din regulile bunicii mele oficiale erau eludate aici, fiindcă pășeam în împărăția Ocăi. Oca era de origine germano-poloneză și catolică. De la ea am aflat mai explicit, pentru prima oară, de Dumnezeu. Mai știam eu cîte ceva de la Tincuța, dar foarte vag – fusesem doar de Paști la biserica din cartier. Oca era credincioasă și îmi spunea în fiecare seară povestea cu Cristinel. Nu mai țin minte mare lucru, dar îmi amintesc că băiețelul ăsta era răsplătit pentru faptele lui bune (nu pedepsit ca-n anumite manuale de religie). Oca m-a familiarizat cu morala creștină, atît cît puteam eu duce cu mintea de atunci. Și m-a învățat „Înger, îngerașul meu”. Care mie mi-a plăcut la nebunie și a fost singura rugăciune pe care am știut-o ani de zile.

Nu mi-a impus nimeni credința, să nu vă imaginați asta. Oca mi-a oferit doar o alternativă la lumea, și ea mitologică, a tatălui meu, populată de personaje Disney sau suprarealiste. Și el credea în miraculos, dar nu în cel oficial recunoscut. Religia pe care mi-a prezentat-o Oca era una idilică, a amorașilor și norișorilor, a Paradisului fără Infern. O religie și ea Disney, pe gustul și mintea copiilor.

Dar eu aveam nevoie de ea. Mult timp, a fost singura pe care am cunoscut-o. Și îi sînt recunoscătoare Ocăi pentru asta. Îi sînt recunoscătoare și pentru multe altele: pentru că mi-a arătat că lumea e mai largă decît cea pe care o cunoșteam. Fiindcă mi-a dezvăluit că poate fi și altfel decît la mine acasă și la bunicii mei. La ea am învățat să apreciez manualitatea, folosirea cu cap și efect a mîinilor: ea știa să tricoteze, să croșeteze și altelele asemenea, impecabil. Aveam, de altfel, haine, pulovere, pantaloni și chiar o jachetă făcute de ea. La ea am gătit pentru prima dată, am făcut figurine în formă de iepurași și alte cele de Paștelelc catolic.

Doar că, la un moment dat, Oca a devenit la propriu reprezentanta „lumii celeilalte”. Nu, nu a murit, dar a emigrat în Austria (ceea ce, pe vremea aceea, echivala cu trecerea dincolo). A plecat după fata ei, Zizi, care plecase după iubitul ei, Mircea, care se dusese, ca-n cîntecelul cu casa lui Jack („This is the house that Jack built...”), după mama lui, „Baba”, deci tot ea fusese de vină. Dar nici de acolo nu m-a abandonat. Dimpotrivă, a făcut imens pentru mine. Dar despre asta, într-un număr viitor.

Mai multe