Obsesia pentru corp

26 aprilie 2017   Societate

Într-o duminică după-amiază am ajuns întîmplător, în căutarea unui supliment alimentar „minune“ pentru mama mea, la un soi de Mecca a farmaciilor bucureștene. De ceva timp încoace, farmaciile fac parte din viața noastră mai mult decît oricînd. Ne-am obișnuit, de pildă, ca pe aceeași stradă să existe cîte trei farmacii diferite, înșiruite una după alta și nici una să nu dea faliment, ca și cum concurența n-ar exista. Ni se pare firesc să se închidă cîte un magazin de pantofi sau unul de gablonțuri, iar în locul acestora să se deschidă cîte o farmacie. Dacă există cerere, există și ofertă. Aproape în fiecare farmacie vei sta la o coadă formată din două-trei persoane, de diferite vîrste, care se conversează îndelung, cu voce scăzută, cu vreun farmacist, așteptînd sfaturi, eventual diagnostice sau asigurări că totul va fi bine. Însă nu-mi închipuiam ca, într-un oraș deja îmbîcsit de farmacii, să existe una atît de celebră încît duminica, cu cîteva zeci de minute înainte de ora închiderii, pe o vreme perfectă de ieșit în oraș sau la iarbă verde, să găsesc aici o mare de oameni. O mulțime agitată, împărțindu-se în cozi și codițe, vreo zece case, două etaje, rafturi pline de tot soiul de recipiente, flacoane, cutii și cutiuțe, un personal zîmbitor și amabil, agenți de securitate, un soi de mic mall farmaceutic, ce mai! M-am așezat la o coadă și după vreo zece minute, cînd am ajuns în față, am fost îndrumată spre o alta, destinată produselor naturiste. M-am uitat la oamenii din jurul meu – în afară de cîțiva bătrîni, toți păreau perfect sănătoși, deși nu se știe niciodată. În plus, mulți tineri, 25-30 de ani. Coada de la plafar a mers repede. Femeia din fața mea și-a îndesat în geantă vreo cinci cutiuțe cu extracte din plante cu nume imposibil de pronunțat, în vreme ce vorbea la telefon: „Da, finuța, terminăm aici și trecem pe la voi! Vrei ceva de la farmacie?“ Tonul era firesc, ca și cum ar fi întrebat-o pe „finuța“ la care mergea în vizită: să luăm și o sticlă de vin? Am cumpărat, la rîndul meu, suplimentul alimentar pentru care venisem (și al cărui nume îl scrisesem conștiincioasă pe o bucățică de hîrtie, fiindcă nu reușisem să-l rețin) și am primit din partea casei niște vitamina C.

Nu a fost nevoie să o mai întreb pe mama de unde îi venise ideea cu acel supliment alimentar, pentru că știam deja – de pe net. De acolo de unde ne vin cele mai multe „idei“ legate de propriul nostru corp și de ce îi lipsește lui pentru a supraviețui de la o zi la alta. Și tot de pe net ne vin și cele mai multe diagnostice. Cînd ai o durere difuză „în partea stîngă“ și începi să cauți o cauză posibilă pe diferite site-uri medicale, te lămurești destul de repede că ești în pragul unui infarct. Cînd n-ai nici o durere, însă cauți doar așa, ca să te afli în treabă, începi să te întrebi cum de-ai reușit să trăiești pînă în acel moment fără un aport în plus de zinc sau de potasiu, pentru că deficit de magneziu știai că ai încă de luna trecută, tot Internetul ți-o confirmase, așa că ai intrat în prima farmacie și ți-ai rezolvat această mică problemă.

Îmi imaginam că povestea cu farmaciile este o „boală“ românească recentă, însă Jan, din Germania, mi-a spus că și la ei e cam la fel. Oamenii sînt din ce în ce mai preocupați să trăiască cît mai mult și să fie cît mai „sănătoși“, calitatea vieții să îndeplinească anumite standarde, ceea ce nu e rău, în fond. Însă nu-mi amintesc de această obsesie pentru corp, pe vremea cînd eram copil. Desigur, existau și atunci farmacii, cîte una într-un cartier de blocuri socialiste. Și atunci oamenii se îmbolnăveau și mureau, însă toate spaimele și angoasele rămîneau undeva în spatele blocului, acolo unde vecinii se conversau și mai aflai despre cutare că „se pare că avut un cancer“ sau despre nu știu ce mătușă care „are colesterolul mărit“. Erau și pe atunci „tratamente naturiste“ la modă – îmi amintesc că părinții mei, oameni tineri încă, „se vindecau“ la un moment dat de toate bolile pămîntului plimbînd prin gură niște ulei (obișnuit, pentru gătit), în fiecare dimineață, pe stomacul gol, sau că gospodinele creșteau în borcane un soi de meduză care se înmulțea și o dădeau, în semn de solidaritate, și altor gospodine; tot ce trebuia să faci era să bei apa din borcan, ca să ai ceva șanse de a deveni nemuritor. Însă cel mai tare era, prin anii ’80, un „savant“ rus care vindeca prin televizor, așa că în fiecare duminică după amiază era mare îmbulzeală în apartamentele celor „care prindeau rușii“, cu purici. Cei mai mulți dintre „pacienți“ nu știau o iotă rusește, însă era suficient să închidă ochii și să asculte vocea „miraculoasă“ din țara vecină și prietenă ca să se „vindece“. Efectul placebo funcționa mai bine decît astăzi, cînd toate aceste „metode“ depășite au fost înlocuite de hapuri și prafuri standard care se vînd în farmacii, oamenii erau mai dispuși să creadă în minuni. De fapt, într-o lume închisă și lipsită de informație, nevoile spirituale de orice fel erau importante, iar dramele existențiale eclipsau ipohondriile, tusea și junghiul. Astăzi, spiritualitatea pierde teren și totul se transferă pe corp, ne concentrăm exagerat pe nevoile lui, iar corpul însuși, care nu mai este doar un vehicul, ci un scop în sine, ne transmite semnale greșite, apar somatizările. Corpul nu trebuie doar să arate bine, ci și să funcționeze perfect, este ca o mașinărie care ne aparține și trebuie să ne asigurăm în mod „responsabil“ că n-o să ne lase pe drum. De aceea trebuie să te înfunzi cu suplimente alimentare, cu vitamine, cu potasiu, cu magneziu, cu zinc, doar ca să uiți de faptul că bătrînețea, degradarea și moartea te pîndesc, de fapt, la tot pasul. Treptat, se ajunge la anxietate, la a-ți urî corpul și a nu mai comunica deloc cu el.

În urmă cu cîteva nopți am avut un atac de panică din categoria celor urîte. A început, ca de obicei, în mod parșiv și imprevizibil. Încercam să adorm, mă uitam cu ochii pe jumătate închiși la Discovery Science. La un moment dat, în liniștea absolută din jur, am conștientizat că inima îmi bate într-un mod nefiresc sau prea tare. Mi se părea că bate de peste tot – din piept, din spate, din buricele degetelor. Am încercat s-o ignor, „să gîndesc pozitiv“, adică acele tehnici de relaxare cu care n-am reușit să mă păcălesc niciodată. Am luat o jumătate de Xanax, însă pînă să-și facă efectul mi-am amintit povestea unui prieten care a făcut un preinfract la 35 de ani – mîna stîngă care amorțea, aerul din jur care parcă se rarefiase, lespedea de pe piept. În următoarele zece minute, toate luminile din casă erau aprinse, toate geamurile deschise, iar eu stăteam pe marginea patului sufocîndu-mă, în timp ce pe ecranul plat al televizorului telescopul Hubble continua să descopere noi lumi, noi constelații, stele care mor transformîndu-se în supernove, explodînd în nuanțe de roșu, portocaliu și albastru, pline de o frumusețe de dincolo de noi. Scena a fost suprarealistă în felul ei, doar cei care au avut vreodată un atac de panică o pot înțelege. Este una din consecințele neplăcute ale obsesiei pentru corp. Am adormit tîrziu în noapte, iar a doua zi m-am trezit cu senzația (și satisfacția) că am trecut din nou pe lîngă o moarte iminentă.

Foto: wikimedia commons

Mai multe