Obor for ever – cum recuperăm anii ʼ90?
O lume aproape dispărută, îngropată, ca și cum nici n-ar fi fost. O lume incredibilă și absurdă în felul ei. Am redescoperit acest text despre Piața Obor pe care l-am scris în decembrie 1998. Cred că are o valoare de document, anii ʼ90 merită „recuperați”, cu bune și cu rele, așa cum au fost ei.
Piața Obor începe, de fapt, din dreptul magazinului Bucur, mai exact de pe una dintre laturile sale unde te pierzi în mulțimea cu sacoșe și cărucioare care cască gura și cumpără cîte o rudă de salam uscat la douăzeci de mii, cu E-uri, chipurile, ungurești, vreo băutură spirtoasă cu gust de caise din Republica Moldova și alte produse alimentare frumos ambalate și suspect de ieftine cărate cu autocarul din alte țări vecine și prietene. La fiecare pas te ciocnești de vînzătorii ambulanți care-și fac reclamă: „Avem țigări, băieții!” (nu vezi nici o țigară, căci cartușele sînt dosite în portbagajul unei mașini parcate ceva mai la dos) sau „Hai să te îmbrac, frate!” și-ți flutură prin fața ochilor o pereche de blugi „tratați” cu nu știu ce, că „ăștia-s la modă acuma în Germania, de unde i-am luat!” sau „Ia dioptria, neamule!” (odată, un bătrînel se întorcea pașnic de la piață cu cîteva roșii și o pîine în plasă și a dat din greșeală peste un vînzător de „dioptrii” care atît aștepta: „Nu vezi că ești chior dă tot, tataie? Da’ las’ că te fac io să vezi ca la douăj’ de ani!” – și i-a potrivit repede pe nas o pereche de ochelari, după care i-a cerut și banii).
După acest mic preambul, ajungi în piața adevărată și descoperi aici paradisul gospodinelor, autoare de liste cu „trei legături de morcovi, o cutie de detergent, ulei de la Bunica“ etc., al soților gospodinelor, lăsate la vatră, care se bucură de o jumătate de oră de libertate și de berea băută în grabă, dintr-o sorbitură, la unul dintre birturile locale, al pensionarilor care numără boabe de fasole ce intră la kil (am văzut o bătrînică încercînd să plătească o jumătate de kilogram de cartofi cu monede de cincizeci și de o sută de lei și degeaba i se explica că nu mai sînt valabile, căci ea nu putea să conceapă așa ceva), al adolescentelor care-și caută saboți turcești cu talpă groasă și al copiilor care, dacă sînt cuminți, mai primesc cîte o înghețată sau un Cico (există un centru de sifoane unde se vinde Cico adevărat cu aceeași etichetă de acum zece de ani, la sticlă din sticlă „de jumate”).
Micul paradis al tarabagiilor care se pretind a fi, de fapt, chioșcari (îți poți da mai multă importanță dacă ești patron de chioșc, și nu de tarabă și, în fond, dă mai bine și pentru clienți, căci: „Dacă vreți să probați blugii, avem un spațiu, în spatele chioșcului!”) din Piața Obor a apărut, peste noapte, prin 1990, iar odată cu trecerea timpului s-a extins, cuprinzînd întreg spațiul dintre hală, piața propriu-zisă și spațiul verde, supranumit și părculeț, unde mai dorm noaptea, pe timp de vară, vînzătorii de pepeni. La început oferta nu varia prea mult de la o tarabă la alta, iar comerțul era axat mai mult pe produse alimentare și țigări de contrabandă. Cu timpul, afacerile cu ulei, mălai și conserve dubioase de mazăre s-au dovedit mai puțin profitabile, mai ales că prețurile începuseră să difere foarte puțin față de cele din supermarket-uri și, mai apoi, față de ofertele hipermarket-urilor care au acaparat încet, dar sigur piața. Atunci patronii s-au reorientat spre comerțul cu haine turcești sau chinezești și încălțăminte cu talpă de carton, la prețuri derizorii, ceva mai scump ca la second-hand-uri.
O lume cu totul aparte descoperi în faimoasa hală cu pereții mîncați de igrasie, scufundați într-un clarobsur de catedrală gotică. „Acum vreun an, i-am am auzit pe unii că or să vină niște nemți să cumpere hala și s-o transforme într-un hipermarket cum e Metro”, povestește un măcelar, aflat într-o pauză la „una mică”. „Nu s-au înțeles cu ăia de la primărie, dar io cred că motivuʼ e că românii au nevoie de hala asta, cu carne mai ieftină, cu brînză, cu pește, nu de ditamai magazinuʼ... Io muncesc aicea de zece ani și vă zic că hala asta e foarte folositoare omului de rînd!” Pe la ora prînzului, majoritatea măcelarilor sînt mai bine „afumați” decît slănina pe care o vînd și își permit să facă glume cu clienții sau povestesc diverse istorioare: „Acuʼ două zile a murit unuʼ de la o țuică pe care a luat-o de aici din spatele halei... îi știți p-ăia care vînd nu știu ce țuică în sticle de cola, nu? Ei bine, și-a luat o sticluță de două sute de grame și a dat-o pe gît, că era însetat omuʼ! A murit pe loc ca fulgerat! Au venit inspectori de la protecția consumatorului, daʼ unʼ să-l mai găsescă pe ăla care îi vînduse țuica mortului, că dispăruse de parcă ar fi intrat în pămînt!... Dacă vreți pălincă adevărată, de la mama ei, mergeți la alea două maramureșence care vin numaʼ sîmbăta de la Baia Mare! E ceva mai scumpă, daʼ măcar e curată!”. Le poți găsi pe maramureșence, cu obrajii și cu nasul foarte roșii, la sectorul producătorilor particulari, unde sînt și sibienii cu clop pe cap și cu brînză, care pînă-ți cîntăresc cu gesturi tărăgănate o jumătate de kilogram se închide hala.
În piața propriu-zisă, producătorii au cîteodată o amabilitate ieșită din comun: îți lasă cîte un cartof în plus la cîntar, „de sufletul răposatului, nu al dvs., al meu!”, își amintesc de tradițiile și leacurile strămoșești și mai dau de pomană cîte-o căpățînă de ustoroi, „s-o puneți la macerat în alcool și s-o lăsați într-un borcan descoperit, lîngă prag, că alungă răul și bolile din casă”, sau „ia, cucoană, de la mine niște frunze de varză dulce să le pui pe șale că-s bune la reumatism !”, și, în plus, discount-urile: „Lăptișor de matcă la juma’ de preț! Cum, domnu’, vi se pare prea scump ?! Ce credeți, că matca se mulge acum, în decembrie?!” (rîde, foarte amuzat de propria-i glumă). „Da’ nu plecați, luați miere de la toate florile, că vă dau și un fagure gratis!”
Dacă vrei să cumperi și niscaiva euforizante naționale, mergi într-un sector al pieții știut doar de către cunoscători. Acolo îl găsești de obicei pe Bebe, cel cu tămîioasa „la douășpatru, fără aspartan”, un nene cu ochelari, înconjurat veșnic de mușteriii săi de conjunctură care cumpără doar la sticlă de jumate, de control, la botul calului, iar, dacă Bebe nu e, în cel mai rău caz îl vizitezi pe nea Cucu (eventual pe nevasta lui Cucu), un tip mai soios, cu buricele degetelor bătucite de la tonele de struguri storși pentru Riesling-ul „la cinșpe mii”. Dacă ai noroc, dai și peste nea Gică, cel cu țuica bătrînă, și peste vecina de tarabă a lu’ nea Gică, Niculina, comerciantă de tot soiul de verdețuri legate cu sfoară și responsabilă și cu imaginea țuicii. Niculina, femeie serioasă cu părul alb, ți-o zice verde în față: „Io am fost tare bolnavă și doctorii n-au putut să-mi facă nimica, da’ am început să beau cîte un păhărel, două de la nea Gică și uite că m-am făcut bine! Medicament, penicilină, nu alta!”. Ceva mai tîrziu, pe la „spartul tîrgului”, în acel sector al pieții e mare veselie: mușteriii lui Bebe sînt deja amețiți, mai încing și cîte o horă și inventează ad-hoc tot felul de slogane și de lozinci cum ar fi: „Nu e vinu’ ca răchia! / Nici țară ca România!”.
Nu poți pleca din piață fără să faci un popas la una dintre „terasele” din Obor, unde micul alunecă bine pe gît doar pe refrenuri de tipul „Băiatul și fata mea sînt o valoare!” sau „Beau Red Bull și cu whisky, c-așa beau toți șmecherii!”. Aici ești asaltat de alți neguțători care îți vînd orice, de la napolitate expirate, „trei la zece mii”, la ojă cu sclipici, de la șosete din bumbac „sută-n sută” la un set de cutițe japoneze „de samurai”: „Nu te mint, frate! Vrei să mă tai pă mînă cu unu’ ca să vezi cît de bine-i ascuțit?”.
Pătruns de toată această atmosferă, specifică pentru Piața Obor, te întorci acasă cu sacoșele pline și, dacă ai fost de la bun început într-o stare de spirit bună, poți savura pe drum, mergînd agale, farmecul discret și într-un fel inedit al unei zile mohorîte de decembrie.