Obiecte veșnice

În copilărie și adolescență, în anii ʼ70 și ʼ80, aveam și foloseam, cum am mai spus, puține obiecte. Pentru cele mai mici nu existau opțiuni, erau două-trei tipuri din oricare dintre ele care circulau, de la cratițe (cum am mai scris) la haine. Cele mai complicate sau mai mari, gen mobilă, covoare, bibelouri, tablouri sau foarte rarele electrocasnice, în general se moșteneau, din generație în generație, și nu le schimbai aproape niciodată.

În schimb, le reparai. Nici n-aveai de ales, căci achiziționarea oricărei ustensile noi era nu doar costisitoare, ci și complicată. În România ceaușistă nimic nu se găsea ușor ori trebuia să umbli disperat, să ai pile la vînzătoare și să cumperi cu suprapreț. Chiar și la haine era așa, trebuia să-ți oprească măsura ta, dacă te cunoștea, și să vii la o anumită oră s-o încerci și s-o „achiziționezi”. Cuvîntul ăsta făcea parte din vocabularul de lemn al epocii, era unul dintre cele pe care le detestam. Iar obiceiul cu șpaga făcea parte din cotidiana corupție mică, valabilă și la Alimentara, unde vînzătoarea țin minte că-i spunea mamei s-o aștepte cu o sacoșă închisă la culoare la sfîrșitul programului. Și la doctor, unde dacă știai pe cineva intrai peste rînd și toată lumea vocifera, dar degeaba: dacă cineva din interiorul vreunei felii a sistemului îl susținea pe respectivul pacient, acesta se strecura.

Mobilele erau, cum spuneam, în general, moștenire de familie. E drept că erau pe atunci din lemn, mai masive și mai solide, și rezistau à la longue. La fel covoarele, le țin minte pe cele oltenești moștenite de pe la bunici. Precum și tablourile, celebrele peisaje standard sau coșurile cu fructe de la bunicii mei, cred că luate de bunica prin anii de dinaintea războiului (cel de-al Doilea Război Mondial), ori „serviciile bune”, cele care stăteau în vitrina din sufragerie. Nu i-am auzit pe bunicii mei să le fi schimbat vreodată, cred că tot ce și-a luat bunica a fost o lampă mirobolantă cu ciucuri de sticlă și un covor persan, pe care l-a acoperit cu un plastic ca să-l protejeze (ceea ce mi s-a părut ciudat). Precum și un cristal pentru masa din dormitor, care și el mi s-a părut nelalocul lui: acesta proteja fața de masă. Îl țin minte cît se poate de bine pentru că îmi înghețau coatele cînd îmi făceam lecțiile acolo, atît era de rece și neplăcut.

Electrocasnicele, pe atunci, aproape că nu se poate spune că existau. Bunicii mei nu au avut mașină de spălat și nici aspirator, am avut noi prin anii ʼ80, și una, și alta, în casa părinților. Mașina de spălat era românească și foarte mică. Era ca un lighean un pic mai mare cu un motoraș. Nu cred că se punea problema să-ți stoarcă rufele, darămite să le usuce, asta deja e o glumă bună, de aia existau sfori de rufe pe balcoane sau în fața geamurilor, ori la bucătărie. Aspiratorul pe care-l moșteniserăm și noi de la cineva, de la o prietenă plecată, pare-mi-se, era, cred, rusesc și arăta tare-mpovărat de trecerea timpului. Atît de-mpovărat încît își cam pierduse culoarea: nu îmi pot aminti dacă avea vreuna.

La bunici exista aparatul de radio, din cel foarte vechi și mare, ca o cutie, cu două butoane-n față, ca doi ochi ieșiți din orbite. Cutia aceea atît de vie ocupa un loc de cinste, și nu degeaba: reprezenta legătura noastră cu lumea largă, altfel de neatins. Puteai prinde, dacă-nvîrteai abil din cei doi ochi, Sofia, Belgradul, Budapesta, Istanbulul și mai ales Europa Liberă, sursa de informații reale a românilor prinși în comunismul ceaușist. Eram fascinați cu toții de postul ăsta, mai ales că era cel care ne scula dimineața, cu vocea lui Neculai Constantin Munteanu (cel puțin pe mine, cînd dormeam la bunici) în timp ce geamurile se deschideau larg spre lume, perdelele se trăgeau și aerul curat invada odaia. În timp ce undele invadau întreaga stradă, ba o luau ușor și spre Parcul Tineretului.

Aparatul de radio se-nvecina cu celălalt obiect magic, televizorul. Care data de pe la începutul anilor ʼ70, cred. Oricum, de pe vremea cînd „se dădeau” Daktari și Ce vrăji a mai făcut nevasta mea (Bewitched) pe care mă duceam acolo să le văd. Televizorul era mic și pătrat, și insipid. Evident, alb-negru. Prindea programul 1 al Televiziunii Române și, greu, cu purici și fără sunet, uneori programul 2. Pentru mine era un mare miracol, veneam special de la mine de-acasă ca să mă holbez la el, duminica, s-o văd pe maimuțica Judy cum se scălămbăia în cutia-minune și pe Samantha cum dădea din nas și schimba lumea tot din aceeași cutie. Dacă radioul n-a mai mers la un moment dat și i s-a adăugat (nu a fost înlocuit, a rămas la locul lui, doar că nu mai funcționa) unul mic, de noptieră, care prindea cu precădere BBC-ul în anii ʼ90, televizorul a rămas același. Ba chiar vestit în cartier, veneau vecinele special să vadă seriale. La fel telefonul cu disc, alb-murdar, pe măsuța lui cu agenda cartonată alături, cu numerele tuturor celor care contau scrise-ngrijit cu pixul și dedesubt cu un ștergar alb brodat.