Obiecte și feminități

Pe vremuri, în anii ’70, în copilăria mea, mă trezeam pe recamierul din camera mea de pe Șoseaua Giurgiului. Cum am mai scris, recamierul era roșu și umplut cu burete. Pe alocuri, cu timpul, devenise cîrpit, dar asta nu mă deranja în vreun fel. Pe atunci îmbătrîneam împreună cu obiectele, erau tovarășii noștri de drum, nimic nu se arunca, totul se repara. 

Nu mai știu dacă și recamierul era chinezesc, așa cum erau cele trei covoare, înguste, cu modele maro și bej, de pe jos, precum și păturile din păr de cămilă în culori idilice cu care mă înveleam. „Chinezesc”, pe vremea aceea, alături de „bulgăresc” și, în cel mai bun caz, „sîrbesc”, însemna „din străinătate”, cosmopolit. Urșii cu care dormeam, mai toți numiți Blăniță (dacă erau galbeni) și Nounours (dacă erau maronii), erau și ei chinezești. Doar plapuma, de lînă și grea, mirosind a demult și altădată, era neaoșă, comandată de bunicii mei. Plăpumile astea se transmiteau din tată-n fiu, erau ca un fel de posibilă zestre. Aveau un rol de pavăză: nu te apărau doar de frig, ci și de intemperii. De țînțari, de pildă: te băgai sub ea ca sub un cort afectiv și păreai la adăpost de bîzîitul amenințător.

După ce te dădeai jos din pat, un alt obiect al vemurilor erau papucii. Papucii de pînză sau blană. În nici un caz de plastic. Plasticul nu era materialul vremurilor de atunci, în orice caz nu în România comunistă și nu pe scară largă. Pînă și șlapii pe care îi purtam la mare erau din lemn. Era o epocă a materialelor mai nobile, în ciuda celor mai multe gesturi și gusturi ale ei, lipsite de noblețe. 

Dar și una a pudorii. A unei feminități pe de o parte mult mai implicite, pitite, și pe de alta, în mod paradoxal, a uneia să zicem amenințate. Pe de o parte, un exces de pudoare în imaginarul feminin, de la modă la filme și muzici, și, pe de alta, o mult mai explicită abordare a femininului de către masculin, vorbind în termeni pompoși. (Dar despre asta, altă dată.) Pudoarea de care vorbeam se manifesta în filmele românești, în care nu existau scene de sex (care erau tăiate, de altfel, și în filmele străine de la cinematorgraf). În cele mai pătimașe momente, cei doi protagoniști, întotdeauna de sexe diferite, se sărutau. Asta, de obicei, după ce se alergau puțin, eventual pe muzică (o muzică decentă, simfonică în general), în jurul vreunui copac ori măcar a unui stîlp. 

Asta, împreună cu lipsa crasă a oricărei forme de educație sexuală, ducea la speculații aberante. Ajungeai să te întrebi dacă nu rămîi gravidă în urma unui sărut. Noroc cu reversul medaliei, cu paradoxul despre care pomeneam: inocența asta era cumva contrabalansată de comportamentul străzii. Nu se auzise de hărțuire sexuală pe vremea aceea: bărbații din jur, dacă îndrăzneai să te îmbraci cu o fustă mai scurtă, de pildă, îți aruncau nu doar priviri, ci și vorbe pofticioase. Evident, nu toți și nu întotdeauna. Dar era o tendință: îi simțeai ca pe niște prădători cu ochii pe tine.

Sigur, era și un mod de confirmare a feminității. Feminitate nu tocmai celebrată în perioada de atunci. Sloganul „femeia la cratiță”, care ne scoate din sărite în ziua de azi, era, pe atunci, în general, realitate. Excepțiile erau puține și rămîneau strict excepții. Despre femei se spunea, și așa și era, că au două slujbe: una, cea oficială, la stat (căci numai la stat se putea), și alta, la cratiță, ad litteram. Adică acasă, unde făceau treburile domestice pentru întreaga familie. 

Împărțeala treburilor în familie cam asta era: femeia spăla, călca, gătea și făcea curat. Bărbatul repara, pe ici, pe colo, bătea covoare, ducea gunoiul și mergea la cumpărături. Era o diviziune a muncii nedreaptă și nescrisă care, din nefericire, îți intra în sînge din copilărie. (Din fericire, mama și tata au fost printre rarele excepții, dar bunicii mei se încadrau perfect în tipar.) Și toate astea le duceau la bun sfîrșit fără cine știe ce ustensile. Existau aspiratore, dar rare și ca vai de ele. La fel, mașini de spălat, românești, mai mult împinse decît motorizate. Și cîte un mixer prăpădit. Dar mai totul se făcea manual. Femeile erau cele care „prestau” muncile astea casnice, de fapt, fizice și grele. Și, din păcate, nu erau Samanthe, ca-n serialul care ne-a bucurat copilăria. Nu puteau da din nas și schimba realitatea, și nici să se suie pe mătură și să dea o raită pînă la Paris și-napoi. 

Iar căsniciile, în general, erau pe viață. Dacă divorțai erai rău privit, puteai chiar să-ți pierzi funcția, să nu fii promovat, ba chiar să fii dat afară. Era o societate de fapt burgheză, deși condamna burghezia. Și puritană. 

De asta gospodinele, cum le numeam eu pe atunci pe femeile trecute de o anumită vîrstă, arătau nu cine știe cît de feminine: se purtau permanentul scurt și rochiile mulate pe niște corpuri împlinite înainte de vreme. Dar asta e o altă discuție. Ca și aceea despre obiectele la îndemînă, care se va continua în numărul viitor.