Obiecte și dispariții

Unele obiecte pur și simplu dispar. Se găsesc tot mai puțin, tot mai greu, dispar din raza noastră vizuală. Încet-încet, se estompează. Și-n timp, ajungem să uităm de ele. Și să le-nlocuim cu altele, similare și nu prea. 

De pildă, șervețelele. Șervețelele simple, de masă. Cele pe care se pun cuțitul, furculița și lingura, într-o ordine pe care n-o știu cum trebuie nici pînă-n ziua de azi. De cîte ori încerc să comand, la vreun supermarket, online, aproape că nu le mai găsesc. Sau le găsesc foarte greu. Categoria lor e pe cale de dispariție. 

De fapt, categoria de numește, în continuare, „Șervețele”. Dar conține role de bucătărie, batiste igienice, șervețele umede. Tradiționaliștii, asemeni mie, cu atît mai mult cei fanatici care dețineau, printre multe alte colecții, și una de servețele, le vor pe cele pătrate, împăturite-n patru, eventual cu model. Pe cele pe care le știau tronînd, în formă de triunghi, pe la mesele de familie mai cu pretenții. Pe cele care zăceau într-un teanc neglijent, în mijlocul mesei, la ospețele mai informale. 

Șervețelele n-au pierit cu totul. Sînt prezente, în continuare, la restaurante, cafenele și fast food-uri. Sînt albe, impersonale, simple, dintre cele care, probabil, n-ar fi trecut testul colecției de altădată. Unele sînt bej, de o culoare incertă, ca și cum albul, cel imaculat, albul Ariel din reclamele de altădată, n-ar mai fi o opțiune. Ar fi ceva prea strident, prea evident. Ca și cum ar avea o culoare de camuflaj, una între pămînt și aer, un mix al elementelor diluate. Nici forma lor nu mai e mereu pătrată: devine, de multe ori, dreptunghiulară. Nu se mai împăturesc în patru, ci-n două. Iar textura e mai aspră, mai rugoasă. E o depersonalizare a lor, o schimbare a statutului lor. 

Sigur, în restaurante, încă mai stau, uneori, prin paharele cu picior, ca niște simulacre de flori cu pretenții. Ori mai întîlnești din cele colorate, roșii sau verzi, așezate riguros în suporturi. Prezentînd grosimea și netezimea necesare, dar tot impersonale. 

Dacă stai să te gîndești, șervețelele de hîrtie însele sînt o mostră a degenerării altor tradiții. Pe vremuri, erau șervetele de pînză, nimeni nu se gîndea să le folosească pe cele de hîrtie. Cele din care ți se mai dau și acum, la restaurantele mai fancy, și nu știi ce să faci cu ele, ți le pui în poală ușor încurcat. Ți-e milă de albul lor scrobit care, în scurt timp, va fi înecat în pete țipătoare de sos ori vin roșu.

La fel cum, în locul batistelor igienice – șervețele și ele, dar nu de masă, ci de buzunar și poșetă –, erau, în vremea copilăriei mele, batistele. Încă ni se cereau la școală, țin minte ca prin ceață: în primii ani de școală intrau și ele în protocolul lucrurilor absurd de călcate și apretate pe care trebuia să le avem asupra noastră. Cred că eram chiar controlați dacă aveam batiste și unghii tăiate. Ceea ce acum mi se pare suprarealist. Dar nu mai suprarealist decît mimarea intonării imnului timp de cinci minute, în picioare, în fiecare dimineață, în fața portretului lui Ceaușescu pe care atunci, de altfel, nici nu-l observam, îl luam ca pe oricare din mobilele din clasă. 

Batistele mi-au rămas în minte pentru că erau cadouri potrivite, alături de agende, creioane și pixuri, pentru membrii familiei de Moș Crăciun ori Moș Nicolae. Cu banii primiți pe la aniversări sau colindat, ori strînși de mine în celebra sticlă de lapte, tocmai bună pentru monezile de 3 lei, asta era ce-mi permiteam să le iau părinților, bunicilor și unchiului meu. 

Batistele aveau mereu floricele, de preferință albastre, și margini dantelate. Uneori erau cu totul albe și cu broderie asemenea: mă uitam fascinată la asemenea specimene, care mi se păreau culmea rafinamentului. Și mama, și bunica le călcau, le apretau. Intrau în categoria unui soi de obiecte vestimentare „de trusou”, care necesitau o atenție specială. Mai curînd ca idee, căci nu prea mai exista nimic de genul ăsta în realitate, cel puțin nu la oraș. 

Țin minte că pe ultimele le-am văzut cam atunci cînd s-a născut copilul meu. Atunci au fost, la propriu, obiecte de trusou. De atunci, de la sfîrșitul anilor ’90, m-am mai intersectat cu ele doar la ceremoniile de la celălalt capăt al vieții: la înmormînări, cînd ți se înmînau împreună cu o lumînare. 

Așa cum am înlocuit delicatele și aspirantele la perfecțiune batiste de pînză cu cumințile și standardizatele batiste igienice, tot așa, probabil, vom înlocui șervețelele pătrate, la pachet, cu bucățile rupte din multifuncționala rolă. Nu va fi nici o tragedie, ci doar un moment insignifiant. Trecerea de la una la alta e interesntă doar de analizat ca fenomen al nebănuitei, aproape nesimțitei metamorfozări a obiectelor. Care, altfel decît ființele vii, își au și ele evoluția și fluxul lor.