Oamenii invizibili

Frumos și nobil sună preceptul moral care ne îndeamnă să ne iubim aproapele, însă atunci cînd vine momentul să îl punem în practică ne lovim de o problemă serioasă: ca să îți iubeșți aproapele, trebuie mai întîi să îl vezi și nu este deloc evident că vedem oamenii cu care ne intersectăm în viața de zi cu zi. Ba dimpotrivă, experiență ne învață – iar studiile confirmă – că sîntem în general orbi la ceea ce se întîmplă în jurul nostru. Se vor găsi, desigur, voci care să conteste această realitate, oameni care vor susține, cu vehemență, că își tratează semenii în mod egal; să nu îi judecăm prea aspru, probabil că sînt sinceri cînd susțin acest lucru, vorbește latura nobilă a personalității lor, însă altă latură, cea pragmatică, se manifestă în cea mai mare parte a timpului, iar această latură este tributară legii minimului efort.

Faptul că, pînă de curînd – din perspectivă evoluționistă –, am fost maimuțe are consecințe adînci. Putem înțelege ci­vi­li­zația ca fiind un software avansat instalat pe un hardware primitiv: oricît de morali și corecți politic ne-am declara, atunci cînd privim lumea nu percepem mai mult decît este necesar pentru ca planurile și acțiunile noastre să funcționeze, iar noi să ne putem păstra pe linia de plutire. Percepem carevasăzică doar utilitatea funcțională a ființelor cu care intrăm în contact.

Capacitatea creierului nostru de a jongla cu informații este limitată, de aceea categoriile, șabloanele sînt absolut necesare, reprezintă modul cel mai eficient de a sistematiza realitatea. Avem nevoie de ele ca să putem sorta indivizii cu care avem de-a face, trebuie să știm cum să ne purtăm cu ei, în funcție de cît rău sau bine ne pot face.

Cînd înțelegi implicațiile acestei idei, realizezi că sîntem înconjurați de o uriașă armată mută de oameni insignifianți, invizibili, oameni care nu contează suficient de mult pentru ca ceilalți să facă eforturi să îi trateze cu politețe, care își trăiesc viața în anonimat și nu apar pe radarul semenilor decît atunci cînd le produc neplăceri: muncitori necalificați, aflați la doar o beție cruntă distanță de a rămîne fără muncă și fără adăpost, taximetriști care riscă să își piardă singura sursă de venit odată cu permisul, țărani cu pensie simbolică, care practică agricultura de subzistență și pentru care orice boală mai serioasă poate însemna condamnarea la moarte, zilierii, muncitorii din comerț, cei pe care dacă îi schimbi cu alții, clienții nici nu vor băga de seamă: într-un experiment al unui profesor al universității Illinois, un vînzător (experimentator) se apleacă să ia ceva de sub tejghea, unde rămîne ascuns, iar locul îi este luat de un coleg. În mai mult de jumătate din cazuri, clienții nu observă schimbarea, unii nici măcar atunci cînd vînzătorul alb este înlocuit cu unul negru.

E deprimant să fii invizibil. La propriu. Studii solide ne indică faptul că rata de depresie este mai mare decît media în cazul celor cu o situație instabilă. Este și periculos. Invizibilitatea îți confirmă că nu însemni suficient de mult în lume încît să meriți să fii luat în seamă. Iar dacă nu ești suficient de important, cercul tău social tinde să fie mai restrîns, căci oamenii sînt mai puțin entuziaști să aibă de-a face cu tine, ai mai puține resurse, mai puțini bani, dacă ajungi la spital ți se acordă mai puțină atenție, poliția te tratează cu mai puțin respect, cu alte cuvinte te afli într-o situație precară, ești în no man’s land și toată lumea trage în tine.

În plus, de parcă nu era îndeajuns, intri într-un cerc vicios, ești atras într-o spirală descendentă, căci mizeria omoară în tine orice aptitudine pentru relația cu celălalt și te transformă în prototipul individului acrit și antipatic de care toată lumea se ferește.

Știm cu toții lucrul acesta instinctiv, de aceea ne străduim să ne sfîșiem mantia invizibilității. Vrem să însemnăm ceva în lumea asta nu doar pentru că lucrul acesta vine la pachet cu avantaje materiale, ci și pentru că ne așază într-o poziție de relativă siguranță, atunci cînd ni se va întîmpla ceva teribil.

Dacă ai reușit să te faci vizibil, oamenii se vor strădui să te servească, vor dori să se împrietenească cu tine, îți vor ușura viața în nenumărate feluri, vei fi ca acel personaj al lui Mark Twain care se plimbă cu o bancnotă de un milion de dolari în buzunar și este servit fără să fie nevoit să plătească, căci toți sînt bucuroși să îl crediteze.

Există grade de insignifianță, desigur. Cu cît este mai absolută, cu atît persoana este supusă unui risc mai mare. Cu cîteva seri în urmă, în metrou, am asistat la o scenă tulburătoare: un individ a atacat, fără vreun motiv anume, o persoană fără adăpost. Instinctiv, a ales persoana cea mai puțin dispusă să riposteze și, în același timp, cea mai lipsită de resurse, cea care ar fi fost cel mai puțin probabil să îi creeze complicații legale sau de oricare altă natură. Și m-am gîndit atunci la trista soartă a unei ființe care a pierdut deja tot ce avea și, pierzînd totul, a devenit victima perfectă. Căci e ușor să agresezi pe cineva pentru a cărui soartă nu se îngrijorează nimeni, a cărui singură relație afectivă e pisica pe care o poartă mereu cu el. Nu are cine să îl apere sau să îl răzbune, se situează în afară societății, rețeaua lui de sprijin este inexistentă. Utilitatea sa funcțională, în cazul acesta, este cea a unei ținte ușoare.

Oricît de echitabil ne-am structura societatea, oricîte reguli și legi vom inventa, nu o să fim nicio­dată capabili să ne depășim limitările constitutive. Să luăm, de pildă, legile, în fața cărora sîntem, teoretic, egali: ne indignăm atunci cînd un om bogat, puternic sau celebru agresează pe cineva, cazul va ține prima pagină a ziarelor săptămîni de-a rîndul, dar dacă un bețiv agresează în metrou o persoană fără adăpost, nu vrem decît să ne îndepărtăm cît mai repede de scena respectivă, îi lăsăm să își rezolve singuri problemele.

Insignifianța tinde să devină boala secolului XXI, nu exploatarea sau sărăcia. Cînd ești exploatat ai un dușman cu care să te lupți, cînd ești sărac ai o orînduire socială de blamat, cînd ești invizibil, însă, ești pus în situația de a-ți înfrunta propriii demoni. Iar aceasta nu este o sarcină facilă. 

Adrian Benea este sociolog.