Oamenii fac orașele
„Orașele
au capacitatea să ofere ceva pentru oameni numai dacă și numai cînd ele sînt
create de oamenii înșiși.” (Jane Jacobs)
● Jane Jacobs, 1961, Moartea și viața marilor orașe americane.
Una dintre cele mai influente voci ale urbanismului contemporan aparține, paradoxal, unei scriitoare și jurnaliste, Jane Jacobs. Paradigmei moderniste de producție a noilor cartiere, Jacobs îi opune observația directă și studiul la firul ierbii, sau la bordura trotuarului, a vieții urbane. Nu întîmplător, segmente importante ale lucrări sale de căpătîi, Moartea și viața marilor orașe americane, sînt dedicate trotuarului și străzii, demers similar arhitecților Team X, a căror revoltă față de segregarea funcțională a Chartei de la Atena a readus strada în centrul proiectării urbane din punct de vedere al vieții pe care o susține și nu doar din punct de vedere al susținerii traficului auto.
Recuperarea urbană a străzilor se întîmplă la Jacobs prin analizarea criteriului de siguranță pe care acestea îl satisfac sau nu. De ce, întreabă autoarea, străzile unui cartier existent, oricît de sărăcăcios, sînt animate și favorizează relațiile sociale, în timp ce străzile unuia nou sînt mereu pustii și nesigure? Răspunsul lui Jacobs constă în demonstrarea funcționării orașului ca un ecosistem care evoluează și se maturizează în timp, atingînd echilibrul optim între componentele sale. Pentru a fi animate, străzile au nevoie de bătrîni, de negustori, de localnici a căror viață este legată de locuință, de liber-profesioniști și cabinete de servicii, categorii excluse din statisticile care stau la baza producției cartierelor muncitorești de după al doilea război mondial, unde, atunci cînd lucrătorii sînt la fabrică și copiii la școală, ori cînd aceștia dorm, străzile se pustiesc și devin nesigure. Cu umor, autoarea relatează spusele unui prieten: „Locuiesc într-o zonă rezidențială liniștită și drăguță. Singurul zgomot care mai deranjează noaptea este țipătul ocazional al cuiva care este jefuit”.
Pentru ca un cartier să aibă viață este necesară îndeplinirea a patru condiții: cartierul trebuie să asigure o prezență umană constantă de-a lungul zilei, unitățile rezidențiale, blocurile, trebuie să fie de dimensiuni reduse, iar străzile scurte, cartierul trebuie să aibă clădiri noi și vechi, densitatea de locuire trebuie să fie ridicată.
Dar, dacă dorim să facem bine unei comunități și să-i îmbunătățim condițiile de locuire, de ce să nu o întrebăm direct? Jane Jacobs consideră că proiectarea de cartiere de locuințe, fundamentată pe analizele experților externi sau ale dezvoltatorilor, este doar o manevră în atingerea unor scopuri care nu au nici o legătură cu creșterea calității vieții oamenilor, iar arhitectul unui cvartal zămislit din cifre este doar o fantoșă în mîna unor interese economice. „La fel ca în pseudoștiința lăsării de sînge, în pseudoștiința reconstrucției urbane, ani de experiență și o pletoră de dogme complicate și subtile au ajuns să fundamenteze un nonsens”, notează autoarea. De fapt, arhitectul trebuie să observe comunitatea, să interacționeze cu aceasta, să o înțeleagă și, abia apoi, să furnizeze un răspuns adecvat.
Jane Jacobs abordează cu mult curaj subiectul delicat al reabilitărilor urbane ale zonelor sărace, ale slum-urilor. Strămutările de persoane dintr-o zonă în alta, pe motiv că în prima locuiau prost, iar în cea de-a doua o vor duce bine, sînt criticate prin efectele produse: distrugerea spiritului comunitar, degradarea rețelei de relații sociale stabilite în teritoriu. Criteriile moderniste de ordine și eficiență trebuie abolite, pentru că un oraș, la fel ca un organism viu, are nevoie de o complexitate ce reprezintă „o foarte dezvoltată formă de ordine”. Să distrugi un cartier existent, iată un nonsens costisitor de două ori: o dată plătești ca să distrugi ceva ce funcționează, a doua oară ca să construiești ceva ce oamenii o să urască.
Viziunea paternalistă de intervenție încearcă să realizeze „schimbări imposibil de profunde”, folosind „mijloace imposibil de superficiale”. Pentru a putea interveni într-un cartier sărac al orașului este nevoie să-i consideri pe locuitori ca parteneri capabili să-și înțeleagă interesul propriu și să acționeze pentru slujirea acestuia.
Ca să revitalizezi astfel de zone sau ca să proiectezi cartiere de locuințe, mijloacele furnizate de urbanismul paternalist sînt total depășite, în viziunea autoarei, din cauza modului reducționist în care acționează, a suprasimplificărilor, a eliminării variabilelor, a grabei și, de foarte multe ori, a interesului investitorului divergent de al utilizatorului. Pentru a face proiectare urbană este necesar să gîndești procesul, să lucrezi inductiv, judecînd de la particular la general, mai degrabă decît invers, să cauți indicii ieșiți din medie care implică doar cantități mici, dar care revelează cantitățile medii, de dimensiuni ample, cu care operează.
Arhitectura interacțiunii cu utilizatorii, analiza cuantelor subtile ale vieții sociale sînt singurele instrumente capabile să genereze o creștere calitativă a locuirii. Prin acest mesaj, Moartea și viața marilor orașe americane devine unul din textele prime ale gîndirii fondatoare ale arhitecturii contemporane, iar prin capacitatea sa de a influența gîndirea profesioniștilor de arhitectură și urbanism de pe continentul american se situează printre factorii-cheie care au generat schimbarea de paradigmă din urbanismul contemporan.
Cu toate că paradigma construirii cartierelor rezidențiale s-a schimbat de cel puțin 50 de ani, la periferia marilor orașe din România se construiesc și acum, cu o rîvnă impresionantă, vaste cartiere de blocuri înghesuite unul într-altul, slab echipate cu amenități urbane și dependente aproape în exclusivitate de mașina personală. Efectele apariției lor se vor produce în următoarele decenii.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: flickr