Oameni, ţări, birocraţii

Din copilăria mea comunistă încoace, am crescut şi am trăit mereu cu ideea – sau, mai bine zis, cu siguranţa – că, în general, tot ce se întîmplă la noi e prost şi cum nu trebuie, şi tot ce se petrece în afară, în Europa occidentală şi în SUA, în special, e exact aşa cum trebuie. Reprezintă norma, standardul etc.

Ieşirile mele în străinătate, după ’90, mi-au confirmat aceste păreri – pînă la urmă, destul de preconcepute şi de schematice. Acolo, la Paris, Viena sau Londra, lucrurile păreau să funcţioneze, pe cînd la noi, continuau să scîrţîie. E adevărat că ale mele călătorii au fost, de cele mai multe ori, turistice. Din exterior.

Recent, am ajuns în Franţa... mai puţin turistic. La Paris aveam, de obicei, un foarte simpatic hotel, pe lîngă Folies Bergère, în care te simţeai ca acasă. Le cunoşteam pe recepţionere, pe negresa şi pe filipineza de la bucătărie – care colecţiona magneţi de frigider din toată lumea –, pe directoarea hotelului – care era slovacă. Ştiam restaurantele şi magazinele din jur etc.

De astă dată, am schimbat hotelul, ajungînd într-o zonă total nouă, neexplorată pînă la momentul respectiv. Ca uneori în diverse începuturi, nimic nu a mers, de la întinderea camerei, la aerul condiţionat şi apa de la WC. Sunam la recepţie şi nu răspundea nimeni, ca-ntr-un sat fără cîini disponibili. Ori răspundea cineva şi nu făcea mai nimic din ce spunea.

Încet-încet, lucrurile s-au reglat. A apărut o doamnă, un fel de şefă de vîrsta a doua, cu o figură interesantă, cumva între intelectuală şi practică, care ne-a întrebat ce nu e OK (făcusem reclamaţie...) şi a venit să ne rezolve problemele. Care, desigur, s-au rezolvat în general, dar am rămas cu senzaţia de aproximaţie şi parţialitate.

Am vrut să iau un taxi pînă la o destinaţie care s-a dovedit foarte apropiată şi taximetristul mi-a arătat că nu e nevoie, pot să ajung şi pe jos. Foarte politicos, cu aerul că vrea să mă cruţe de o cheltuială, nu a lăsat loc disputelor aprinse cu compatrioţii noştri, care te întreabă: „Unde mergeţi?“ Măcar acolo „te defulezi“ în înfruntarea post-întrebare...

Am fost la un bistro – popular –, unde am vrut să iau şi ceva la pachet. „Nu se poate“ – a spus chelneriţa. „Nu avem cutii.“ „Dar îl puteţi face sandvici (somonul...) şi împacheta într-un şerveţel...“ am insistat. „Nu e igienic“ – mi-a răspuns, şi a trebuit să îngurgitez la faţa locului ambele porţii...

O farmacie, la ora 8 fix, şi-a tras meticulos geamul, a închidere, drept în faţa mea. Deşi am încercat să-i explic, prin gesturi oarecum frenetice, că am urgentă nevoie de un medicament...

Dar cea mai mare, mai plicticoasă şi kafkiană birocraţie am întîlnit-o în spitale. În încheierea actelor şi a formularelor preliminare oricărei internări sau intervenţii. Ca să afli unde să plăteşti, trebuie să iei un bon de ordine la unul dintr-o serie de mai multe ghişee, unde mereu e coadă. Apoi, te duci într-un alt birou, cu numărul 5, în care un domn îţi spune că trebuie să mai aduci din altă parte un deviz. După care, te întorci la el şi te trimite la casa unde, de fapt, trebuie să plăteşti.

Ca să achiţi un pat şi un bon de masă, eşti trimis, cu o hartă în mînă (spitalul fiind unul uriaş) într-un pavilion foarte îndepărtat, pe lîngă un altul, care se cheamă Mazarin. Ca să ajungi acolo, trebuie: să traversezi o parcare, să iei un lift – două etaje, spre o ieşire de la parter –, să traversezi o curte interioară, care trece pe lîngă o biserică, să treci de pavilionul Mazarin şi apoi să înaintezi pe un coridor lung, infinit şi îngust ca un tunel, pînă la un ghişeu. De unde răsare o doamnă care îţi spune: „Nu trebuie să plătiţi aici, aici se plătesc doar mesele. Dacă aveţi şi o noapte, la Admissions.“

Adică la aceeaşi casierie unde plătisem şi restul, la doi paşi...

Probabil că am ales nişte exemple extreme, şi toate în situaţii nu tocmai plăcute. Sistemul e organizat şi funcţionează. Dar, uneori, birocraţia... bate realitatea. Şi îi transformă cumva pe oameni în nişte roboţei, care nu mai au timp şi chef de... altceva. Nu spun că e de dorit haosul românesc, aproape făr’ de regulă, şi nici trăncăneala neaoşă adiacentă... Dar, cel puţin uneori, în ciuda dezordinii, nebunia de acasă măcar îţi mai lasă loc de respirat, cugetat şi... cîrcotit.