Oameni simpli
Biserica mănăstirii Rîşca are o atmosferă aparte, dată de armonia dintre părţile bisericii, de fresca exterioară, de liniştea locului, de comunitatea monahală. Pentru un student la Arhitectură în anul Domnului 1994, contemplarea acestui ansamblu compensa, din plin, drumul anevoios pînă în sat, situat în afara circuitului turistic al mănăstirilor sucevene. Dar atît el, cît şi prietena sa ţinuseră morţiş să viziteze şi Rîşca, deşi, cînd planificaseră expediţia, nu văzuseră decît cîteva fotografii alb-negru cu biserica, într-un tom serios de istorie a arhitecturii. Din acest motiv, culorile frescei, care se aprinseseră în lumina piezişă a amiezii, îi lăsaseră fără cuvinte, iar cei doi zăboviră mai mult decît le permitea orarul în faţa unei descoperiri personale de mare valoare. Cînd ieşiră, într‑un tîrziu, pe poarta mănăstirii, se cam înserase şi, pe drumul către staţia de autobuz, odată cu întunericul, veni şi o ploaie rece, apărută de niciunde, adusă de un vînt tăios care, în cel mai bun caz, ar fi trebuit să sufle patru luni mai tîrziu.
Echipaţi pentru a se feri de caniculă şi nu de frig, cei doi se refugiară într-un foişor hexagonal de pe marginea drumului şi puseră pe ei toate hainele posibile, în timp ce stropii de apă se apropiau din ce în ce mai mult de centrul micii construcţii. Vîntul bătea acum din toate părţile, aşa că zona uscată a duşumelei din lemn luase forma unui hexagon care se tot micşora, pe măsură ce vîntul se înteţea, aidoma unei diafragme de obiectiv fotografic, pînă cînd dispăru complet şi atunci cei doi înţeleseră că foişorul le oferise adăpost după puterile sale, prea mici pentru stihiile dezlănţuite în Rîşca. Aveau nevoie să înnopteze undeva, în sat, aşa cum făcuseră în toată excursia, numai că noaptea, pe întuneric, ploaie şi vînt tăios, nu mai întîlneau pe stradă pe nimeni dispus să stea de vorbă cu ei şi să-i îndrume. De altfel, oamenii se speriau să fie acostaţi de două umbre pătrăţoase, pe care rucsacurile grele din spate le făceau să pară mai masive decît erau în realitate. Tocmai cînd realizau că, deşi prudenţi, erau total nepregătiţi pentru o astfel de situaţie, un suflet se milostivi de ei şi îi îndrumă spre birtul satului, acolo unde aveau să găsească oameni şi poate avea să-i cazeze birtaşul peste noapte.
Cînd au deschis uşa birtului, s-au considerat salvaţi: înăuntru era lumină, cald şi gălăgie. Au presupus automat că vor mînca o cină consistentă după frigul îndurat, apoi vor urca la etaj, unde de bună seamă că se aflau camere încălzite în care se vor replia şi‑şi vor usca hainele. În local mirosea puternic a alcool, iar la mese erau doar bărbaţi: muncitori şi ţărani, oameni cu feţe aspre şi mîini deformate de muncă grea, majoritatea trecuţi de prima tinereţe. Salutînd cu condescendenţă pe toată lumea, cei doi străbătură camera şi, ajunşi la tejghea, îl întrebară pe patron dacă pot rămîne peste noapte şi mînca o cină caldă. Acesta îi privi perplex, tăcu un interval de timp care lor li se păru lung, apoi le spuse că la etaj era locuinţa lui, supraaglomerată, pentru că venise în vizită fata, cu ginerele şi copiii. Și nici mîncare nu servea, doar alcool, pentru că oamenii mîncau pe la casele lor, dar, de băut, veneau să bea la birt, ca să nu-i bată nevestele. Pesemne că feţele îngrozite ale studenţilor îi stîrniră milă ori perspectiva ca tinerii să se aciueze în vreun cotlon şi să refuze să plece nu-l încînta, căci omul îşi drese vocea şi, acoperind vacarmul, întrebă tunător: „Bă, care puteţi să-i ţineţi pe copiii ăştia doi peste noapte, că s-au rătăcit pe-aicea şi i-a mai şi plouat?“. Însă oamenii de la mese îşi băgară capetele între umeri şi plecară ochii în pahare. Unul bîigui că nu are unde, altul că e copilul bolnav. Cînd situaţia părea disperată de-a dreptul, din fundul sălii se ridică un bărbat slab şi înalt, care, cu un gest larg, zise că îi ia la el. „Eşti beat, îi aruncă crîşmarul, şi nici nu ai unde, că eşti cel mai sărac om din sat şi staţi, oricum, claie peste grămadă!“ „N-are a face“, ripostă omul, „gata, veniţi cu mine!“
Într-adevăr, părea că birtaşul ştia ce spune, căci omul, evident, băuse, iar hainele sale erau ponosite şi murdare. Însă era singura variantă, aşa că tinerii îl urmară. Pe drum, bărbatul îşi recuperă fermitatea mersului şi vorbirii şi le spuse că este şofer de autobuz şi că ştia, de la tatăl lui, care şi el fusese şofer profesionist, un lucru extrem de important, pe care îl împărtăşea acum cu ei: la drum trebuie să-ţi iei, dacă este vară, haină şi, dacă este iarnă, mîncare. Explicaţia este simplă. Vara, fiind cald, poţi uita să-ţi iei haina şi, dacă se strică vremea, suferi. Iarna, haină îţi iei oricum, pentru că este frig, dar nu trebuie să uiţi de mîncare, pentru că un drum de doar două ore poate dura şi două zile, dacă te înzăpezeşti. Iar fără mîncare, iarna mori în două zile.
Casa era în fundul unei uliţe pline de noroi. Cînd trecură pragul, nevasta omului se sperie şi îl certă. Era dezordine, copiii trebuiau spălaţi. Apoi înţelese situaţia şi îi mută pe cei trei copii în aceeaşi cameră cu ei, iar pentru tineri întinse aşternuturi curate în camera pruncilor. Bărbatul aduse ţuică, brînză, pîine şi roşii, iar cei doi se săturară. Înţeleseră că nimeriseră la cei mai săraci oameni din sat, dar şi la cei mai buni, care îşi împărţiseră mîncarea cu ei şi aveau să se înghesuie toţi cinci într-o cameră doar ca să nu-i lase de izbelişte. Dormiră ca nişte prunci, iar dimineaţa întrebară cît costă cazarea şi mîncarea, dar bărbatul nici nu vru să audă, pentru că ei le oferiseră ospitalitate atunci cînd erau la nevoie şi nu făcuseră asta pentru bani, ci din omenie, erau oameni simpli… În situaţii-limită din trecut, rămas cu maşina în pană pe viscol, tatăl său fusese salvat de oameni care îl primiseră în casele lor, aşa că îl învăţase pe copil, de mic: „Tată, întotdeauna să primeşti în gazdă şi să nu ceri bani, pentru că nici mie nu mi-au cerut cei cărora le datorez viaţa mea şi a ta!“.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.