Oameni şi sîmbete (de altădată...)
Pe vremea copilăriei mele, sîmbetele aveau oarece tradiţie. Nu doar pentru că după-amiezele lor reprezentau începutul de weekend, ci pentru că la noi veneau, în fiecare sîmbătă, anumiţi musafiri.
„La noi“ însemna la părinţii mei, de fapt: erau nişte prieteni de-ai lor care veneau sîmbătă de sîmbătă. Apartamentul în care stăteam pe atunci era departe, pe Şoseaua Giurgiului, într-o zonă în care casele vechi, ale mahalelor de altădată rămase nedemolate, se îmbinau cu noile blocuri ceauşiste.
Noi aveam două camere, comandate, undeva la etajul 5. Una era plină de cărţi şi una – de jucării. Spaţiul era mic şi obiectele – multe, mai ales că la noi aproape nimic nu se arunca. Şi totuşi, în casa noastră era ordine şi era curat. Lucrurile erau mereu şterse de praf şi aşezate la locurile lor, care nu erau nicicînd întîmplătoare. Căci casa din Giurgiului şi viaţa noastră din ea funcţionau ca o mitologie. O mitologie multiplă, cu diverse categorii de personaje. Pot spune doar atît: jucăriile mele, foarte multe pentru vremurile de atunci, se numeau „Bandă“; iar noi, membrii familiei, aveam şi identităţi de... împrumut, pornind de la personaje din benzi desenate sau desene animate, precum Hercule (din Pif), Lupul din Cei trei purceluşi şi diverşi motani (simplificînd...).
O asemenea existenţă poate părea cel puţin fantastică. Dar nu era decît o joacă, mai avansată, pe care părinţii găsiseră de cuviinţă s-o inventeze pentru mine, copilul lor, într-o epocă în care realitatea nu era prea plăcută.
În contextul ăsta se plasau şi vizitele, de sîmbăta, ale prietenilor noştri, vreo trei-patru cupluri aproximativ de vîrsta părinţilor mei, dintre care doar unul avea copii. Cînd veneau prietenii noştri în vizită, ştiam, din start, o regulă de aur pe vremea ceauşistă, pe care eu însămi, copil fiind, o formulasem: „Să fim patrioţi în bloc!“. E clar ce voiam să spun cu asta: că nu e bine să ne lansăm, în apartamentul cu pereţii subţiri şi, posibil, cu microfoane (lumea crede că orice era posibil, pe atunci...), în speculaţii împotriva regimului ceauşist.
Prietenii părinţilor mei discutau de ale lor. Mă includeau şi pe mine, care nu mă plictiseam cu ei, în ciuda diferenţei de vîrstă. Vorbeau cu orele, lucruri şi mai importante, şi mai mărunte, mîncam supă de roşii şi ne uitam la serialele de atunci, precum Kojak, sau Manix şi, mai tîrziu, Dallas. Pentru mine ei erau... oamenii mari.
Pe atunci, desenam mai tot timpul. Poate şi pentru că una dintre doamnele care venea la noi sîmbăta era pictoriţă: Clarette Wachtel. Personajele ei fantastice, pisici, cai, vaci, vrăjitoare, clovni, sirene, oameni-măşti – toate într-o lume de bîlci suprarealist (de altfel, a fost comparată cu Chagall) – mi se păreau fireşti şi de la sine înţelese. Ele se potriveau cît se poate de bine cu mitologia noastră de familie extinsă pe care o trăiam în Şoseaua Giurgiului. Reta – căci aşa îi spuneam noi – mă încuraja să desenez, şi chiar m-a învăţat să pictez icoane pe sticlă. Am pictat una, ţin minte, cu toate zodiile; o am şi acum.
Din păcate, de peste o lună (18 decembrie a.c.), Reta nu mai e printre noi. Ea aparţine lumii copilăriei mele, unde totul părea perfect şi posibil. Ţin minte că ea şi soţul ei, Vadic, printre altele autor de proză pentru copii, mi-au înregistrat pe o bandă de magnetofon (era epoca lui atunci...) o poveste genială, despre care, din păcate, nu-mi amintesc amănunte.
Tot la noi venea şi Erich Nussbaum, prieten al tatălui meu şi coleg cu el la Studioul „Sahia“, regizor de filme documentare şi, în ultima perioadă, profesor la Universitatea Media. Erich povestea, cu umor, anecdote de la studio. Mai povestea, cu duioşie, de negrul cîine Jimmy, aproape de garsoniera lui, de care aveau grijă soldaţii de la ambasada SUA de atunci.
Nici Erich nu mai e, de anul tecut. Tatăl meu a fost primul care s-a dus, marcînd finalul unei lumi pe care, odată mutată din de altfel îndepărtatul Giurgiului, nu am mai regăsit-o.
Doar, poate, se regăseşte la ceilalţi prieteni de atunci, care au păstrat pînă azi cîte ceva din mitologia de atunci. Tot aşa cum, de altfel, mă tot străduiesc s-o păstrez şi eu.