Oameni şi jocuri

2 mai 2012   Societate

În adolescenţă, pierdeam ore întregi jucînd… jocuri. Diverse jocuri de cărţi, de zaruri, de inteligenţă. Cînd ne strîngeam cu gaşca la Cumpătu, avînd în faţă vacanţe interminabile de două sau trei săptămîni, trebuia să le facem cumva faţă. Jocurile reprezentau o modalitate de „omorîre a timpului“; dar şi de a-ţi însuşi diverse deprinderi şi ierarhii sociale.

„Ierarhii“ referitor la un grup de adolescenţi poate suna inadecvat. Dar nu e deloc aşa. Fiecare membru al grupului îşi avea poziţia lui: o poziţie destul de stabilă, greu – şi cu eforturi considerabile – de schimbat. Nou-veniţii erau supuşi unui soi de „probe“ iniţiatice, catalogaţi şi clasaţi şi ei, în funcţie de scoruri. Societatea adolescenţilor era, în anumite privinţe, destul de crudă. Dar nu mai crudă decît a copiilor: îmi amintesc reacţia acestora din urmă la kilogramele în plus ale unei fetiţe – îi strigau nume injurioase şi aruncau cu pietre în ea…

Jocurile aveau, cu siguranţă, mai multe cuvinte de spus în privinţa poziţiei în ierarhia nescrisă, dar recunoscută. Existau, întîi, liderii necondiţionaţi, naturals, buni cam la toate şi menţinînd o atitudine care azi s-ar numi cool în aproximativ orice situaţie. Apoi – alţii care se aflau pe primele locuri, dar nu erau naturals chiar la toate; odată poziţia privilegiată cîştigată, se vedeau obligaţi (de aceleaşi legi nescrise) să şi-o păstreze. Uneori cu orice preţ, precum un băiat înalt, dinţos şi cu nasul mare care făcea uz, excesiv, de violenţă verbală (uneori şi fizică, de genul poante fizice, cele pe care le-am detestat întotdeauna).

Exista şi categoria celor care erau deştepţi, dar detaşaţi, neinteresaţi de poziţia lor în grup, de cele lumeşti în general. Aceştia, un soi de genii, cîştigau detaşat, fără să le pese şi fără tam-tam. Urmau, apoi, aspiranţii – cei care se străduiau mereu, dar reuşeau rar. Aplicau strategii diverse, încercau să se impună, să se facă plăcuţi, dar mereu rămîneau pe un simbolic loc doi.

Tot pe locul doi exista o altă categorie: cei care ieşeau în mod obişnuit pe locul doi sau trei. Oameni care ţineau să cîştige, dar nu cu orice preţ, jucau de dragul jocului, şi mai ales al atmosferei, al socializării, al replicilor de pe lîngă. (Mărturisesc cu ruşinea de rigoare că făceam, de multe ori, parte din această categorie.)

În fine, erau cei care pierdeau mai tot timpul. Pentru că atît puteau – aş fi, răutăcios, tentată să spun. Dar nu neapărat. Unii dintre ei – pentru că ţineau morţiş să fie primii, şi, pentru asta, se aruncau la strategii care-i depăşeau. Alţii – pentru că nu erau atenţi. Sau erau bufoni: mai preocupaţi să facă diverse poante la momentul oportun decît să joace.

Uneori, jucam toată ziua acelaşi joc. De dimineaţă pînă seara, cu întreruperi pentru mese. Era forma noastră de joc de-a societatea. Dar o societate fără miză economică, financiară: doar cu una de statut. Ne pregăteam, în felul nostru, să devenim oameni mari.

Mi-am adus aminte de jocurile din adolescenţă pentru că în vacanţa de Paşti de anul acesta am făcut aproximativ acelaşi lucru: am jucat whist toată ziulica. Dar eram deja oameni mari. Jocul, însă, a scos din membrii respectivului grup aproximativ aceleaşi reacţii precum cele din adolescenţii de altădată. Ce-i drept, oarecum mai puţin pasionale, mai stăpînite (doar sîntem adulţi).

Cu toate acestea, relaţiile de putere tot s-au conturat. Începînd de la cine – şi de ce – joacă sau nu joacă, cine ţine punctajul, cine – şi cum – chibiţează. Şi continuînd cu, evident, felul în care juca fiecare. Unii jucau aproape mereu la zero, indiferent ce puncte aveau, mergînd pe o tactică distructivă, dar, întrucîtva, mai sigură. Alţii – atenţi, profesionişti şi cu memorie bună – ţineau exact cont de ce intră şi ce iese, erau concentraţi şi crispaţi. O a treia categorie juca, vizibil, de plăcere, cu o voie bună care nu mergea mînă-n mînă cu memoria cărţilor.

Momente palpitante au fost şi acum. Şi mai ales multe cu adevărat vesele, în care s-a rîs copios. Ba chiar şi destule umilitoare. Dar niciodată nu am mai trăit jocul ca pe o chestiune de viaţă şi de moarte – desigur, exagerînd – ca-n adolescenţă.

Mai multe