Oameni și bănci

Nu am o relație foarte prietenoasă cu băncile din România, adevărul este că în ultima vreme mă duc la bancă cu aceeași groază cu care merg și la poștă – deși a doua e o instituție profund marcată de tarele unui regim defunct, pe cînd prima ar trebui să fie – nu-i așa? – un bastion al societății capitaliste, un loc în care îți investești banii și privești cu încredere spre viitor. Așa o fi, în teorie, însă orice „sistem” de acest gen, fie el comunist ori capitalist, e alcătuit în primul rînd din oameni și depinde de modul în care aleg ei să aplice niște proceduri. Am vaga senzație că oamenii care lucrează în cele mai multe dintre băncile din România nu doar că nu au profesia pe care și-au dorit-o, dar și că ne ne văd pe noi, ceilalți, cetățenii care apelăm la o bancă, în primul rînd ca pe niște platnici, răi sau buni, și mai puțin ca pe niște clienți. De aceea, m-am tot ferit pînă la vîrsta asta să-mi fac un credit din acelea care să mă îndatoreze la bancă pentru următorii douăzeci de ani, numai ideea de avea o relație atît de îndelungată cu acest „sistem” mă sperie cumplit. Am avut credite, ce-i drept, dar mici. La un moment dat, m-am pricopsit cu un card de credit pe care mi l-a băgat o bancă pe gît, l-am luat, ce era să fac, doar nu era să refuz niște bani „gratis” (apropo, educația economică a acestui popor, mai ales cea a generației noastre și a părinților noștri, e în general egală cu 0, sîntem suspicioși, naivi, dar și ușor de păcălit, nu ne-a învățat nimeni la școală, asta e, așa cum nu ne-au învățat nici cum „să citim” o carte și să rămînem cu ceva din ea sau, în cel mai rău caz, să pricepem un manual de utilizare a unui obiect electronic, să vorbim în public și multe alte lucruri cu adevărat utile în viață). Banii i-am cheltuit atunci dintr-o prostie – eram într-o vacanță low budget de trei zile în Vama Veche și tocmai „se băgaseră” primele bancomate, mi-am amintit că am un card de credit, iar vacanța mea s-a prelungit cu două săptămîni. La scurtă vreme după aceea, mi-am dat seama că nu-mi permit să rulez nici măcar suma minimă pe cardul de credit (sau uneori mi-a fost lene), așa că mulți ani am stat cu cardul gol, plătind doar o dobîndă destul de consistentă ca să nu rămîn datoare la bancă. Cred că era o relație convenabilă între bancă și client, mi-am plătit vacanța din Vama Veche de vreo zece ori. În fiecare lună stăteam la coadă la casieria unei agenții a băncii din apropiere, iar tipul din spatele ghișeului, pe care îl știam deja foarte bine, începuse să mi se pară atrăgător – era micul nostru rendez-vous, chiar dacă nu schimbam niciodată mai mult de trei cuvinte. Îl priveam cu o oareșce admirație de la distanță, un bărbat tînăr, îmbrăcat impecabil într-o cămașă albă, proaspăt bărbierit, cu obrazul acela de bebeluș pe care nu toți bărbații se străduiesc să-l obțină, ușor bosumflat, însă o bosumflare profesională care îi ședea bine, bărbatul „de viitor”, cu gesturi de robot, însă fine, angajatul perfect într-o bancă. Însă, odată, într-o sîmbătă seară, în Centrul Vechi, la o masă de tineri masculi corporate care își consumau gălăgioși beția de week-end, am zărit un tip care mi s-a părut cunoscut. De unde îl știu eu p-ăsta? M-am prins destul de greu – era bărbatul de la bancă. Neras, ușor abțiguit, într-o tricou oarecare, părea un ins cît se poate de obișnuit, ca noi toți, poate avea chiar și rate la bancă. Brusc, mi-am pierdut interesul. Cînd în sfîrșit am reușit să acopăr suma de pe cardul de credit și am vrut să renunț la card ca să scap de o mică „gaură neagră”, mi-a fost aproape imposibil. M-au plimbat de la o agenție la alta vreo două luni, am depus vreo patru cereri, m-au sunat de enșpe ori ca să-mi prezinte noi „oferte” atrăgătoare, au încercat să-mi vîndă nu știu ce asigurare de viață – e o regulă, te sună insistent cînd au nevoie de tine, însă tu cînd suni ca să rezolvi o problemă, „vorbești” cu roboți, iar timpul de așteptare la telefon e suficient pentru a face o tocăniță –, au făcut toate astea doar ca să mai tragă de timp, să mai apară vreun rest de dobîndă de plată, vreun comision de administrare, chiar și un leu în plus cu care să le fiu datoare. În momentul în care am lichidat cardul ăla nenorocit am simțit că am obținut o mare victorie.

Mi-am amintit această poveste zilele trecute, cînd a trebuit să deschid un cont pentru o societate comercială, din păcate și cei cu educație economică 0 ajung în astfel de situații. Și tot din păcate, am nimerit la aceeași bancă, în acest caz n-am prea avut de ales. În primul rînd am mers la agenția care nu trebuie, era una doar pentru persoane fizice unde era la lume de uitai că-i pandemie. Uneori mă întreb: ce treabă au toți oamenii ăștia la bancă? Ce probleme financiare, ce investiții care să nu suferă amînare, ce tranzacții imposibile? La intrare, o doamnă îi explica doct bodyguard-ului cam bătrîior: „Dom’le, ce-i așa greu de înțeles?! Dacă nu te vaccinezi n-o să mai poți merge nicăieri, n-o să mai poți munci nicăieri, nici măcar aici...”. Bărbatul care ar fi trebuit să asigure paza și protecția o privea cam speriat. Înăuntru, la ghișeu, o angajată tinerică țipa la o pensionară, ce-i drept cam surdă: „Ce nu pricepeți, doamnă? Îi datorați băncii 216 lei!”. Pe mine m-au trimis la agenția (și) pentru persoane juridice. Acolo, din motive de distanțare socială, coada era în stradă, am așteptat vreo jumătate de oră, toți „oamenii de afaceri” din fața mea erau cam nervoși. Sau poate că era doar frig, un pic sub zero grade, la un moment dat am început și eu să dîrdîi de nerăbdare. În sfîrșit, m-am văzut în bancă, la căldură, și m-am postat strategic lîngă ușă. Toate ghișeele, adică două și unul cu afișul „Revin mai tîrziu” sau ceva de genul ăsta, dar mai oficial, erau ocupate. Un „om de afaceri” intrase pe un site dubios și se trezise cu contul gol. La celălalt ghișeu era o „persoană fizică”, un muncitor plin de var fugit din cîmpul muncii ca să-și plătească o rată. Nu știa să folosească aplicația, nu știa ce înseamnă banking online, nu știa cum să-și alimenteze contul la „aparatul” de afară (și chiar dacă ar fi știut, au apărut reclamații curînd că „aparatul” nu funcționează). Dar era musai să-și plătească omul rata că era ultima zi și mîine ar fi devenit rău platnic, l-ar fi urmărit portăreii etc. Cînd angajata de la ghișeu a făcut o greșeală și i-a transferat banii într-un alt cont decît în cel care trebuia, privirea omului, la început ușor hăituită, a devenit îngrozită de-a dreptul. „Și eu ce mă fac acuma? Că e ultima zi...” În sfîrșit, mi-a venit și mie rîndul. Deschiderea contului pentru o firmă a durat fix o oră, cu tot cu verificarea amănunțită a actelor firmei, cîteva sute de click-uri ale domnișoarei de la ghișeu, printuri peste printuri, căci nimeni nu se gîndește la copacii planetei, activarea aplicației, mai întîi pe o tabletă „șmecheră” a lor, apoi pe telefonul meu, introducerea codurilor primite pe SMS, cu opt cifre, o literă mare și un semn special. Eram conștientă că, în tot acest timp, cei care erau la coadă în urma mea, atît „oamenii de afaceri”, cît și „persoanele fizice”, mă priveau cu ură, blocasem un ghișeu pe termen nedeterminat. Întreaga agenție era orchestrată de două fete sub 30 de ani (a treia nu și-a mai făcut apariția). Amîndouă blonde, frumoase, serafice, cu picioare pînă-n gît, top-model, ce mai, cu măștile lăsate ușor sub năsucurile delicate ca niște butoniere. Și cu niște mutrițe îmbufnate și stresate, însă e clar că era o bosumflare profesională. Ce-o fi în mintea acestor fete? De ce or fi ales să facă ASE-ul? Le-or fi obligat părinții? Se vede de la o poștă că job-ul ăsta de la bancă nu le spune nimic... vedea-le-aș sîmbătă, la party, în Centrul Vechi!