Oameni ocupaţi – reali şi simbolici
În ultimul timp, precum bine se ştie, mulţi oameni sînt tot mai ocupaţi, se află într-un du-te-vino continuu, pentru lucruri fie mari, fie mărunte, nu contează: contează să fie ocupaţi, să fie mereu
Nu contest faptul că majoritatea semenilor noştri se agită astfel pentru a-şi cîştiga traiul zilnic. Dar, pe lîngă această sudoare a frunţii, destui dintre noi intrăm cu capul înainte şi în tot soiul de alte activităţi aparent facultative, cu un singur scop, în principiu: acela de a ne ocupa şi puţinul timp liber pe care-l mai avem, şi în legătură cu care ne tot plîngem că s-a comprimat. Ne chinuim să ni-l umplem ca să nu simţim golul ăla existenţial (despre care unii dintre noi spun că ar exista), ca să nu ne lăsăm doborîţi de vîntul prea entuziast al unei libertăţi cu care nu ştim ce să facem şi, în sfîrşit, ca să nu rămînem singuri cu (uneori) insuportabilii noi înşine.
Evident, cele de mai sus nu sînt valabile în toate cazurile. Dar, în destule situaţii, această agitaţie face ca întîlnirile în carne şi oase între prieteni sau apropiaţi să devină imposibile. E greu să te întîlneşti cu cineva pur şi simplu de plăcere, la o cafea, pentru că respectiva persoană nu trebuie doar, în ziua aleasă, să corecteze 40 de lucrări, să-şi ia copilul de la şcoală şi, eventual, să-l ducă la doctor, să-şi viziteze mama în vîrstă, să se ducă să-şi facă unghiile şi părul şi să dea o fugă pînă la supermarket. Ci şi să se prezinte la cursul săptămînal de dans, tai chi, tae bo, aikido sau yachting, să-şi facă tema pentru cursurile de spaniolă, japoneză, arabă ori la masterul de istoria artei, teologie sau filozofie. Plus să mai participe, printre picături, la vreo două seminarii de dezvoltare personală, gîndire pozitivă sau orice altă formă mai mult sau mai puţin instituţionalizată de fericire cu orice preţ.
Toate cele enumerate în prealabil mi se par, fără îndoială, cît se poate de utile. De altfel, pînă şi eu am fost „angrenată“ pentru destul timp (dacă mă gîndesc bine, cred că am făcut vreo zece ani de master-uri, dacă e să-l pun la socoteală şi pe cel la care m-am înscris de mai multe ori, desigur, profund schimbat…). Doar că, în momentul de faţă, constat că toate aceste activităţi se pun în calea socializărilor simple, de altădată:
, la un suc, o bere sau o cafea, stînd nealambicat (sau, dimpotrivă, foarte profund) la taclale cu prietenul ori prietena X.
Aud, de multe ori, cam următoarea explicaţie: nu contează cît de des ne vedem, prietenia rămîne, dacă e adevărată. Nu mă-ndoiesc de asta, sînt perfect de acord. Doar că tindem, unii dintre noi, să devenim o comunitate de oameni singuri care, desigur, îi au pe ceilalţi la modul simbolic, dar nu au timp să-i vadă mai niciodată în realitate. Între timp, stau singuri în casele lor, cu aparatele lor perfecţionate, pe care le butonează temeinic, pentru a reactiva tocmai aceste relaţii simbolice cu diverşi oameni reali…