Oameni de la care nu te aștepți…

3 aprilie 2019   Societate

Mai mult ca sigur, cu toții am avut parte în viața asta de dezămăgiri legate de anumiți oameni din jurul nostru și, cu cît aceștia au fost mai apropiați, părinți, frați, surori, copii, iubiți și iubite, cu atît sentimentul de pierdere a fost mai dureros. Însă nu despre dezamăgire în sine este vorba în acest articol. Este vorba despre acei oameni cu care ai stat de multe ori la taclale, ați împărțit o masă, o bere, ați „fraternizat“, ați simțit că sînteți pe aceeași lungime de undă, v-ați respectat și admirat reciproc pînă cînd, la un moment dat, s-a întîmplat un switch în existența lor (așa presupunem noi, dar switch-ul poate avea loc și în existența noastră) și n ați mai putut comunica, ceva s-a rupt, n-a mai existat nici o cale de dialog, ba mai mult decît atît, în locul prieteniei, al solidarității s-a insinuat o dușmănie cumplită, de neînțeles. De multe ori, motivele au fost politice, ideologice sau legate de sensul existenței în sine.

Aveam un amic prin liceu dintr-o gașcă fină, de viitori intelectuali, cu discuții interminabile despre filozofie, artă, literatură. N-am fost foarte apropiați, însă ne simpatizam reciproc. Știa exact ce va face în viață, în ce excelează, ce carieră va alege, eu nu, dar asta nu ne împiedica să comunicăm, schimburi de idei pe care mi le amintesc destul de naive, de idealiste, dar simpatice. Am fost la munte împreună, am băut bere, l-am imitat pe Dan Spătaru și am jucat ping-pong. Mi se părea un tip foarte OK. Apoi gașca s-a destrămat (oricum eu nimerisem în ea întîmplător), amicul meu și-a urmat cariera la care visa și în care s-a dovedit a fi un bun profesionist, ceea ce era de așteptat, era un tip serios și muncitor. Genul de om care stă în banca lui și își vede de treabă. Ne mai intersectam uneori, simpatia reciprocă rămăsese aceeași, pînă cînd s a petrecut switch-ul. Amicul meu a fost atras din ce în ce mai mult de tot ce înseamnă corectitudinea politică și a început să vadă în jurul lui numai rasiști, elemente nocive, dușmani de clasă. Din punctul meu de vedere, fostul meu amic s-a „înregimentat“, din punctul lui de vedere ceea ce scriam și publicam eu nu corespundea „manualului“. La un moment dat, m-a pus la zid, în mod public, pe Facebook. Nu pot să spun că a fost o mare dezamăgire, doar m-a surprins – nimic din discuțiile noastre relaxate de la 18 ani nu anunța acel ton vehement, intransigent, de denunțător, de comandant de unitate cu cravata care flutură în vînt. Nimic din caracterul lui nu părea să-l împingă spre lapidare. Inițial, am vrut să „mă justific“, adică să inițez un dialog, însă nu s-a mai legat nimic. Parcă stăteam de vorbă cu un alt om. M-am tot întrebat: oare ce s-a întîmplat cu el între timp? Cînd a luat-o razna și de ce (conștientă și de faptul că, din perspectiva lui, eu eram cea care o luase razna)? Apoi am încetat să mă mai întreb, am ridicat doar din umeri, mi-am zis că nu mă așteptam de la el la așa ceva și atît. Astăzi, fostul meu amic nici nu mai reprezintă pentru mine o figură, o persoană, reprezintă doar un grup, o ideologie. Păcat.

Mi s-a mai întîmplat o dată cu Băsescu, atunci cînd țara era împărțită în două – băsiști și antibăsiști. Aveam un prieten, un băiat deștept și cu un simț al umorului de excepție, care îl ura cu spume pe Băsescu. N-am înțeles niciodată ce-i făcuse Băsescu lui personal, însă doar cînd îi auzea numele uita și de glume, și de tot, devenea dintr-odată serios, se înroșea la față și începea să tune și să fulgere. Nu-l mai recunoșteam, chiar mă speria un pic. Cum ieșea Băsescu din discuție, cum se relaxa și redevenea omul pe care îl știam. La un moment dat, i-a intrat lui în cap că l-aș fi simpatizat pe Băsescu (ceea ce nu era departe de adevăr). De fiecare dată cînd ne întîlneam se uita la mine cu suspiciune, pîndind o posibilă discuție politică conflictuală. Însă nu-i dădeam satisfacție, tăceam. Totuși, relațiile dintre noi deveniseră tensionate în acea perioadă – eu încercam să nu-l provoc, el parcă aștepta să fie provocat, ca să ne certăm definitiv. Odată, într-o iarnă, ne-am întîlnit și eu purtam o geacă portocalie, așa era geaca, îmi plăcuse, nu era vina mea. Cum m a văzut, a făcut ochii mari și brusc m a -luat la rost cu alte chestii. Fără nici un motiv. Am început să ne ciondănim și el a adus în discuție argumentul suprem, care nu avea nici o legătură cu nimic: „Și mai ești și băsistă pînă în măduva oaselor… Tu nu vezi ce geacă ai?“ M-a pufnit rîsul, incidentul mi se pare și acum amuzant. Între timp, prietenul meu s-a lămurit că Băsescu n-a fost cel mai mare rău posibil, e din nou calm și spiritual, totuși nu mi vine să-i amintesc de vremurile cînd prietenia noastră era să se ducă de rîpă din cauza unei geci portocalii, cine știe ce surprize mă așteaptă.

Am mai pățit-o de cîteva ori cu oameni care au luat-o destoinic pe calea credinței. De pildă, o prietenă din adolescență, împreună am făcut toate tîmpeniile posibile. De curînd, i-am făcut o vizită, la invitația ei, deși știam de la cunoștințe comune că dialogul nostru va fi limitat, n-am avut cum să o refuz. Am nimerit într-o casă plină de copii – niște îngerași, n-am ce zice! –, de candele și de icoane. Recunosc că m-am intimidat. M-am așezat pe o canapea și am lăsat-o să vorbească, știu că nu poți avea argumente cu astfel de oameni. Și biserica în sus, biserica în jos, diavolul care ispitește, păcatele pe care le facem cu toții, dar există mîntuirea etc., discursul „clasic“. Mă uitam în ochii ei albaștri și candizi – o fată isteață, olimpică la mate, oarecum hippie în adolescență și mare fumătoare (desigur, între timp se lăsase de iarba dracului și eu tare mi-aș fi aprins o țigară în sufrageria aia plină de icoane), oare ce provocase acel -switch existențial, oare prin ce miracol mintea ei fusese pur și simplu resetată? Nu reușeam să pricep. Am rezistat cu brio pînă cînd a început să se ia de mine – că de ce nu sînt măritată și trăiesc cu unul în păcat, că de ce nu fac copii, că doar asta e datoria mea ca femeie? Din perspectiva ei, eu nu mai eram fosta ei prietenă cu care mergea cu trenul la munte, cu nașul, și golea sticle dubioase pe la cabana Diham, era doar un suflet care trebuia salvat. Abia atunci m-am ridicat, am invocat o treabă urgentă și am plecat. Probabil că n-o să ne mai revedem niciodată, lumile noastre nu mai au cum să se intersecteze, n-are nici cont pe Facebook, căci diavolul și-a băgat coada și pe acolo, desigur. În drum spre casă, aveam același gînd, eram mai degrabă surprinsă decît abătută, pur și simplu nu mă așteptam din partea ei…

Observ cum din ce în ce mai mulți oameni din jurul meu au nevoie de cîte un stindard pe care să-l poarte și se radicalizează. O viață normală, tihnită, uneori banală, alteori „burgheză“ – o ieșire la un restaurant cu prietenii, un vin bun, multe vorbe despre nimic, dar care îți dau o stare de bine – nu mai e suficientă, nu mai face pe nimeni fericit. Fericit ești doar atunci cînd îți urmezi cauza. Fericit ești doar atunci cînd ai motive întemeiate să-i dușmănești pe alții care nu gîndesc la fel ca tine. Fericit ești cînd arăți cu degetul și arunci cu pietre, cînd lupți cu înverșunare pentru drepturile minorităților, deși ești majoritar, sau pentru copiii din Africa, deși n-ai călcat niciodată în Africa. Conflictul aduce fericire, dar s-o numim oare fericire? Oare mai e la modă fericirea? Fericirea asta măruntă, domestică, tăcută, în care nu ai treabă cu nimeni în afară de tine însuți?

Foto: flickr

Mai multe