O zi tîrguită

O oră n-am ce face prin oraş. Intru la McDo. Şi-mi ia minţile hamburgerul tradiţional din nu ştiu ce an. Asta înseamnă că pînă acum ce ni s-a vîndut? Papuc? Veioză? Am simţit trădare în reclama mare, am tăcut, am cumpărat. Auzind cît costă, am zis că nu-l mai vreau. Imediat, mi s-a spus că nu pot să-mi iau banii înapoi, gata, s-a taxat, nu încape răzgîndire. Asta cred că m-a înfuriat cel mai tare. Vînzătoarea a şi făcut stînga-împrejur să-mi aducă marfa. I-am repetat că aşa ceva nu e posibil. Nu şi nu. Mi-am luat Mc tradiţional, mi-am găsit un loc în frigul de afară şi, ca un cîine bătut, am mîncat. Nu era nimic mai altfel, nimic mai apetisant. Şi cum fandacsia-i gata, m-am pus să compar foto publicitară de pe fundul tăvii cu obiectul din mîna mea. Sigur, lipsea baconul. Dar deja mîncasem, cum să dovedesc că lipsea baconul? Isteria asta mi-a luat şapte minute. Am ieşit. Clar, McDo nu este o gazdă bună. De nervi, de frig, mîncasem prea repede. Aşa că, într-un colţ de stradă, cînta un tip cu o ditamai lira, harpa. Mirat, i-am dat cinci lei şi am căscat gura la el şi la harpa lui. Şi timpul a trecut. Lira cînta, eu stăteam înmărmurit. Timp, harpă, cinci lei, căscat gura o jumătate de oră.