O viață minunată
Am lăsat special la urmă, în seria filmelor de Crăciun, O viață minunată (It’s a Wonderful Life, Frank Capra, 1946, cu James Stewart, Donna Reed, Lionel Barrymore). Pe lîngă Noel, e filmul meu cel mai iubit pe linia cealaltă, luminoasă și optimistă. Și e, dacă pot spune așa, cel mai de Crăciun dintre peliculele din categoria asta.
George Bailey cred că e unul dintre personajele mele preferate în general (alături de altele, pe „tronsoanele“ lor). Așa cum, uitîndu-mă la Mad Men, tindeam să mă recunosc, în mod paradoxal, mai curînd în Don Draper decît în oricare dintre personajele feminine, tind și mi-ar plăcea să mă apropii, măcar de departe, de George Bailey. George Bailey e anti-Scrooge-ul prin excelență, proiecția pămîntească a învățăturilor lui Iisus: altruist în mod natural, instinctiv, protagonistului din It’s a Wonderful Life îi vine să-i ajute întîi pe alții, înaintea lui însuși, ba chiar în detrimentul intereselor sale personale.
Eu nu simt că mă identific cu el într-atît pe linia asta (departe de mine de a mă considera atît de altruistă, de a fi ajuns la atari performanțe), ci mai curînd pe cea a imposibilității lui de a se desprinde de cele familiare. George Bailey își dorește să călătorească, să fie explorator, să ajungă în locuri exotice de prin America de Sud. Însă de cîte ori încearcă să plece din Bedford Falls, orașul său, apare cîte ceva care-l împiedică și care-l face să rămînă lipit acolo. Lui George nu i se permite („se“-ul ăsta se referă, desigur, la puteri divine) să devină erou aiurea, în lumea largă și în necunoscut. Ci doar la el acasă.
La o primă vedere, ai zice că să salvezi oamenii dintr-un oraș minuscul in the middle of nowhere nu e mare lucru. Că faptele mari ar trebui să fie (după niște criterii – locuri comune, nescrise și subînțelese) duse la bun sfîrșit în locuri grandioase, cu expunere zdravănă. Desigur că o atare întreprindere ar contrazice grosier viziunea creștină asupra acestora: ele trebuie făcute în tăcere, cu smerenie, fără să te știe nimeni. Dar simțul comun, „gura lumii“, admiră mai curînd, cel puțin aparent, acest gen de fapte mari, pompoase și ostentative: pînă la urmă, de ele știe lumea. Însă George Bailey și întreaga lui existență reprezintă tocmai o pledoarie pentru celălalt tip de binefaceri, cele adevărate și neștiute. George nu reușește să ajungă la colegiu, nici să călătorească prin Europa și nici măcar să plece în luna de miere. Toate astea pentru că destinul se opune prin diverse mijloace mutării sale din Bedford Falls: în seara de dinaintea plecării la colegiu îi moare tatăl, de pildă. Și trebuie să rămînă în orășelul natal, pentru a prelua conducerea cooperativei de credite imobiliare și construcții fondate de tatăl său – singura care-i putea ține piept lui Potter, bogătașul local, simbol al „capitalismului putred“.
George rămîne în Bedford Falls, construind case ieftine pentru oameni și oferindu-le acestora o alternativă social-democrată, dacă nu chiar socialistă, la aceea a capitalismului sălbatic – în care cei mai slabi, asemenea, de pildă, unchiului Billy, nu au cum să reziste. Eroul interpretat de James Stewart întrupează, astfel, un amestec de valori creștine cu unele democratice, egalitariste și comunitare. De altfel, în final, tocmai comunitatea este cea care-l salvează pe George: oamenii din Bedford Falls pun mînă de la mînă și-i restituie acestuia banii pentru a căror pierdere nu era, de fapt, responsabil. Intervenția umană colectivă, asociată cu cea divină (lui George i se atribuie un înger, ce-i drept, fără aripi, Clarence, ca să-l întoarcă pe calea cea bună și să-l absolve de gînduri sinucigașe), îl salvează pe protagonist.
Nu numai că îl salvează, dar îl face să fie de-a dreptul bucuros că există, că e în viață, că are familie și prieteni. Se întregește astfel pledoaria pentru eroul obscur, dar iubit, care are stofă de Superman și Batman, dar fără să-și pună niciodată costumul sau să se aventureze în vreun zbor sau în vreun batmobil. Pentru eroul care nici la război (al Doilea Război Mondial) nu e luat, fiindcă a rămas surd de-o ureche făcînd o altă faptă bună (salvîndu-și fratele la săniuș). Faptele bune, de altfel, sînt răsplătite, dar nu la cerere: le faci, în smerenia ta, și, cîndva, oamenii îți întorc binele făcut, de bunăvoie.
E o filozofie existențială destul de simplă și de clară, gravitînd în jurul binelui și altruismului. Mie, uneia, mi se pare posibilă (desigur, păstrînd proporțiile și simțului realismului). Cred că pentru oameni ca George Bailey, dacă or fi existînd – nu prea complicați, direcți, cinstiți și altruiști – e chiar floare la ureche. Recunosc că, într-o anumită și fantezistă măsură, îl am pe George Bailey drept model. Deși sînt departe de calitățile lui – dar cred că îi semăn în privința defectelor (o doză de simplitate și incapacitate de a mă desprinde de lucruri, care generează un soi de altruism circumstanțial). Și pînă la urmă, de ce nu? Dacă toate astea pot duce spre atitudini pozitive…