O vară din nimic

Niciodată nu am avut senzația că vara a trecut atît de repede – parcă ieri a fost întîi iunie și totul era verde și crud, aveam încă speranța că pandemia va trece, că virusul și restricțiile vor dispărea peste noapte, vom zburda liberi pe plaje și pe cîmpuri și iată că e deja septembrie, o lună extrem de nostalgică pentru mine, de fapt o rămășiță a verii care a fost. Cu mult înainte de apariția virusului, mereu am avut o problemă cu anotimpurile, cu succesiunea lor mai nou anarhică, am început să-mi doresc să trăiesc într-un loc unde mereu e o temperatură fixă, să zicem 25 de grade, nu trebuie să schimbi blugii pe bermude și nici cojocul pe tricou. Astfel de locuri sînt puține în lume. Nu mai găsesc nici un farmec iernii, poate doar atunci cînd e zăpadă și ger extrem și totul devine „cristal“, aseptic, nici perioadelor lungi de ploi din primăvară și toamnă, nici căldura extremă nu‑mi priește, însă o suport mai bine decît frigul. Îmi amintesc acum că, prin iulie, fierbeam în mașina noastră căreia i se stricase aerul condiționat, nu puteai atinge volanul, bordul fără să simți o senzație de arsură, în interior erau 50 de grade, cred, totuși îmi plăcea să îmi lipesc mîinile de suprafețele fierbinți ca să simt, în sfîrșit, că e vară și ca să rămîn cu această amintire a ei. Mereu, la începutul verii, mă cuprinde o panică – aceea că nu voi reuși să trăiesc vara îndeajuns de intens. Că nu mă voi putea bucura de ea. De zilele lungi care parcă nu se mai sfîrșesc, de soare, de lumină, de un timp dilatat în care poți face orice. Mereu vara mă gîndesc cu oroare la zilele întunecoase din decembrie cînd soarele începe să apună de pe la 4 după-amiază, la faptul că ești condamnat la „pușcărie“, la interior și toate plimbările înfrigurate se sfîrșesc cu dorința de a intra undeva pentru a te încălzi. Mi‑am transformat treptat iarna într-o hibernare, nici nu-mi mai doresc să ies, să mă mișc, consum doar aerul din apartamentul nostru, lenevesc, scriu și citesc oarecum în lehamite, dorm. Dorm mult. Absența soarelui mă transformă într-un soi de făptură-bibelou, poți să o pui pe un raft și să te uiți la ea la răstimpuri.

Nu găsesc încă o soluție în lupta mea cu anotimpurile... poate dacă m-aș muta la țară? Poate dacă m-aș muta în altă țară? Adevărul e că și Bucureștiul are o climă păcătoasă, sînt doar vreo două-trei luni bune de trăit aici, printre care luminoasa lună mai, septembrie, poate octombrie. În rest, moină, resturi de zăpadă murdară și, vara, zăduf. Nu mă plîng, totuși. Știu din povești și din experiențe mici ce înseamnă iarna mai la nord. Am fost într-un martie la Paris – cu un frig tăios și cu vînt, Parisul nu mai era același ca acela pe care îl știam din timpul verii. Am fost într-un noiemebrie la Bruxelles, nu-ți venea să ieși din hotel, frigul te pătrundea pînă la oase deși erau peste 0 grade. Am fost într-un februarie la Berlin și, după o zi cu soare în care am stat ca o muscă amețită pe o bancă pe malul rîului, au urmat multe zile întunecate și cu ploi. Am fost într-un iunie la Madrid, la București erau 40 de grade, val de căldură saharian, la Madrid regretam că-mi luasem doar sandale și umblam prin magazine după teniși, dar și cînd se ivea soarele dintre nori... în cinci minute, erai deja ca în saună, toată umezeala se evapora, bălțile se uscau ad-hoc, îți puneai ochelarii de soare pentru că nu mai suportai lumina aia albă, inconfundabilă, de sud. E aceeași lumină pe care am întîlnit-o și în Portugalia și m-a frapat, obiectele din jur, clădirile, aerul însuși capătă o altă strălucire și claritate. Cerul e un alt tavan decît cel din București, norii se mișcă altfel, în ralanti, spre deosebire de norii din Bruxelles, să zicem, care se mișcă cu o viteză uluitoare, umbrele și lumina alternează ca într-un carusel.

Dar să revenim la vara noastră pandemică... începînd cu luna iunie am asistat la disperarea conaționalilor noștri de a pleca. Oriunde, oricînd, dar mai ales în Grecia. N-am fost în Grecia niciodată pentru că m-a intimidat această pasiune a românilor pentru Grecia, nu mai există vară fără Grecia, Grecia reprezintă vara supremă. În iunie, am stabilit că vom merge pentru prima oară. Pe insula Samotraki. Cu recomandări legate de drum, de cazare, de taverne mișto, îmi făcusem deja în cap o hartă a insulei, cu capre urcate pe capota mașinii... mă vedeam acolo, ce mai! Apoi a venit interdicția de intra în Grecia fără test negativ COVID-19 și am renunțat la Samotraki, pentru că mi s-a părut prea complicat, însă la cît m-am plimbat pe insula aia pe Google Maps pot spune că deja am fost acolo. Apoi am asistat din nou la disperarea conaționalilor noștri de a-și face testul pentru a ajunge în Grecia. Unii și l-au făcut și au ieșit pozitivi. Asimptomatici. Le-a dat viața peste cap. Se în­tîmpla la începutul lui iulie,  nu ajunsesem nicăieri în afară de Cîmpina, ca să‑i văd pe ai mei pe care nu-i văzusem din ianuarie. Orice ieșire mi se părea deja esențială – în momentul în care nu mai vedeam Bucureștiul, asfaltul, blocurile și vedeam doar cîmpul, de-o parte și de alta a autostrăzii, mă simțeam fericită. Apoi am căutat o destinație mai izolată în Bulgaria, bulgarii nu cereau test COVID. Am găsit-o taman la capătul țării, la granița cu Turcia. Sau cel puțin mi s-a părut că am găsit-o. Cînd am ajuns acolo, după opt ore de drum, pe drumuri proaste, însă pitorești prin munții Bulgariei, am avut senzația că pandemia nu mai există. Plajele erau pline (de bulgari), am mîncat la toate crîșmele pe care în mod normal le-aș fi evitat, doar măștile din supermarket-urile satului îmi mai aminteau de virus. E foarte greu să te setezi brusc de la o stare de alertă la o stare de vacanță. Am reușit parțial, m-am conformat atmosferei de relaxare obligatorie, la un moment dat nu te mai gîndești. Prin a cincea zi m-a pocnit o depresie, nu avea nici o legătură cu locul respectiv care era extrem de plăcut, însă două luni de stare de urgență și de lockdown te afectează. Nici acum nu înțeleg de ce în martie și aprilie spălam cu detergent de vase toate ambalajele produselor cumpărate de la hipermarket, operațiune care îmi lua cam o oră, și uite, acum, mănînc fără grijă din farfuriile bulgarilor, beau din paharele lor, mă mai dau cu gel dezinfectant pe mîini doar cînd îmi amintesc că totuși e pandemie.

Am stat șase zile în Bulgaria, n-am înțeles nimic din mica noastră vacanță și regret acum că într-un astfel de an nu am fost mai în nord, mai aproape, în regiunea Dobrici pe care o iubesc atît de mult. După ce m-am întors m-au durut pe rînd capul și gîtul, mi-am luat zilnic temperatura și timp de două săptămîni am mirosit toate parfumurile de prin casă. Apoi m-am autodeclarat sănătoasă – n-am luat nimic.

Apoi am mai fost două zile la Brașov – tot cu stres. Mă gîndesc că totuși mi-am făcut curaj să plec și că mulți oameni, anul acesta, nu au fost chiar nicăieri. Au stat acasă. Tatăl meu, 72 de ani, un mare umblăreț, de alt­fel, care lua trenul o dată pe săptămînă din Cîmpina ca să meargă la Sinaia, n-a fost nicăieri. Părinții mei și-au anulat rezervările din iunie, la Neptun, în septembrie. Mă gîndesc că pentru mine a fost o vară din care n-am înțeles mai nimic, însă am puțin peste 40 de ani. Vor mai fi și alte veri. Însă pentru ei și pentru mulți asemeni lor, care mai au puține veri înainte, e o vară de-a dreptul irosită. Cu atît mai mult mi se pare nostalgic acest septembrie care începe... pînă acum viața noastră depindea de anotimpuri, de soare, de lumină, aveam ritmurile noastre. Acum nu mai avem nici un ritm.