O ţară fără copii

22 august 2012   Societate

De cîteva luni încoace, România pare o ţară formată numai din adulţi cu drept de vot. Noi, cei care ne-am exercitat dreptul naţional la da sau nu, ne comportăm ca şi cum patria ar aparţine mereu numai timpului prezent, un timp prelungit inadmisibil cu bălăcăreli în jurul referendumului. Dar ne comportăm, de asemenea, ca şi cum viitorul ne-ar aparţine la nesfîrşit, ca şi cum am fi singuri în ţară, uitînd că există în preajma nostră martori tăcuţi, dar nu mai puţin afectaţi de deciziile care se iau sau nu în aceste vremuri: copiii şi adolescenţii.

Căci cum altfel s-ar putea explica lipsa de măsură, de decenţă, de respect, de onoare, de responsabilitate care se lăbărţează pe zi ce trece în spaţiul public românesc?

Noi, adulţii din România, vorbim zilnic de ameninţări cu lupte de stradă dacă nu ne este pe plac decizia unei instituţii de stat, pe care tot noi am legitimat-o cu puterea supremă de a decide. Lîngă noi, copiii vor pricepe că strada, pe care azi îşi desenează şotronul, mîine poate deveni un loc de dat cu pietre în democraţie.

Noi, adulţii din România, schimbăm Legea Învăţămîntului la fel de des şi de iresponsabil pe cît ne schimbăm miniştrii Educaţiei, fără noimă şi fără răgaz, doar din ţîfnă faţă de guvernarea celor care ni s-au opus. Copiii noştri fac de mici paşi nesiguri în sistemul şcolar, năuciţi de fragilitatea, de vulnerabilitatea regulilor educaţiei.

Noi, părinţii lor, spunem minciuni seară de seară, întortochem adevărul sau mistificăm realitatea, transformînd miza confruntării, aceea a respectării statului de drept, într-una derizorie, a unui meci de fotbal, în care important este ce echipă cîştigă, şi nu cauzele care ne mînă în joc. Adolescenţii de lîngă noi vor pricepe curînd că guvernarea unei ţări are ţinte mărunte şi proceduri meschine, care cuprind doar interese de partid. Că implicarea în viaţa societăţii se transformă în complicităţi de gaşcă.

Noi, adulţii din România, stîlcim legile de dragul supremaţiei politice, ne încălcăm cuvîntul dat în faţa partenerilor străini, hulim lumea civilizată, cu reguli democratice mai vechi şi mai bine consolidate decît ale noastre. Tinerii noştri vor învăţa curînd că Occidentul e bun doar dacă ne dă bani necondiţionat, dacă oferă burse de studii sau locuri de muncă bine plătite. Şi învaţă deja că legile ţării au mai curînd rostul de a răzbuna înfrîngeri electorale sau de a întări succesul electoral, decît pe acela de a proteja de nedreptate oamenii şi instituţiile.

Şi, nu în ultimul rînd, noi, adulţii din România, ne lăsăm guvernaţi, zi de zi, de corupţie şi impostură. Bombănim, doar, seară de seară, an de an, deceniu de deceniu, resemnaţi în faţa promisiunilor deşarte, neputincioşi în faţa ilegalităţilor, pietrificaţi în postura de outsideri ai jocurilor politice care se fac şi se desfac cu ajutorul voturilor noastre. Iar lîngă noi, generaţiile mai tinere se familiarizează repede cu noile mijloace ale supravieţuirii: pilele, datul în spectacol cu audienţă cît mai mare, fentarea legilor, emigrarea.

Noi, adulţii din România, trăim într-un timp care nu curge, care n-adaugă nici un rid de înţelepciune, nici o grimasă de efort civilizator, nici o încruntare cu gîndul la vremurile de după noi. Trăim isteric sub fascinaţia unui „acum“, în care nu sînt prezente decît revendicările, nevoile, obsesiile şi partizanatele noastre, dar din care copiii noştri sînt absenţi.

Maria Iordănescu este psiholog.

Mai multe