O societate cîntărită prost
Cred că una dintre cele mai păguboase deprinderi pe care le dobîndesc cei care ajung în fruntea ierarhiilor de orice fel şi a rating-urilor din România este aceea de a-şi închipui că ştiu exact diagnosticul suferinţelor româneşti. Miniştri, şefi de televiziune, parlamentari, şefi de partide, toţi se înghesuie să dea verdicte, să spună, siguri pe ei, ce părere are „omul simplu de pe stradă“, ce vrea el să vadă la televizor, ce gînduri se nasc în mintea ţăranului sau a plătitorului de impozite, care-s bubele societăţii, unde se poticnesc românii etc.
Toţi ştiu ce (nu) vrea, ce (nu) este şi ce (nu) poate poporul român şi au la îndemînă cîteva, puţine, clişee evaluative, pe care le enunţă cu gravitate, dar şi cu detaşare: „românii sînt, vor, cred...“, auzi cel mai des de la oamenii care ne conduc, şi nu „noi sîntem, vrem, credem...“
Zilele trecute, un fost ministru al Educaţiei deplîngea faptul că societatea noastră nu mai pune preţ pe şcoală. La o primă vedere, ai putea fi înclinat să fii de acord cu îngrijorările politicianului. Dar numai la prima vedere, cea mai superficială dintre ele, cea cu care nu percepi decît straturile cele mai agresive şi mai nereprezentative ale societăţii, în care se află „vedetele“, „oamenii importanţi ai ţării“: dive analfabete, moderatori agramaţi şi ţanţoşi, miniştri incompetenţi, parlamentari semidocţi şi gălăgioşi, şefi de inspectorate şcolare care oferă posturile din învăţămînt doar celor cu dare de mînă, şefi de comisii de examinare care măsluiesc rezultatele în favoarea rudelor sau a prietenilor etc.
De acolo, de sus, de unde ne vorbeşte trist fostul ministru, societatea pare formată doar din căpuşe nesătule de faimă şi de averi. De aici, de jos, din rîndul „oamenilor simpli“, lucrurile par a sta un pic altfel: an de an, în preajma înscrierilor la clasa întîi sau la liceu vezi zeci de mii de părinţi preocupaţi să găsească şcoli bune pentru copiii lor; copiii sînt aduşi la tîrguri de carte, la spectacole de teatru, la filme, la cursuri extraşcolare de engleză, germană, literatură, ştiinţă, balet etc.; sute de copii merg kilometri pe jos pentru a ajunge la şcoala din satul vecin; adulţii sînt cocoşaţi de preţurile meditaţiilor şi de taxele şcolare; tinerii care obţin cu efort nemăsurat burse la universităţi de prestigiu din străinătate se întorc să pună umărul la toate cîte sînt de făcut în propria ţară; magazinele sînt pline, la fiecare început de an şcolar, de cumpărători de rechizite şi de manuale; patronii de editură iniţiază concursuri de cultură generală pentru care alocă fonduri însemnate; oamenii de cultură ţin conferinţe neremunerate, în zeci de oraşe; directorii de instituţii culturale se zbat pentru promovarea celor ce ar putea face ca România să devină un spaţiu al culturii şi al ştiinţei, nu numai o sursă a răului în Europa; se fac nenumărate campanii de strîngere de fonduri pentru biblioteci, pentru pinacoteci, pentru monumente aflate în ruină; fundaţii private se zbat să găsească burse pentru doctoranzi etc.
Nu vreau să furnizez o imagine roz a României de azi. Ştiu bine că exemplele de mai sus au şi contraexemple. Dar ele există şi-ar trebui ca existenţa lor să-l împiedice pe politician să afirme că societatea de azi nu mai are poftă de educaţie. Poftă există. Problema este că între apelurile publice şi agenda statului român este o fractură care nu se poate acoperi cu generalizări pripite.
Maria Iordănescu este psiholog.