O să fie bine! – recensămînt 2022 –

21 iulie 2022   Societate

Cu cîteva zile înainte de a pleca în Albania, mi-am notat pe o lungă listă cu mici treburi administrative care trebuiau rezolvate urgent: „Nu uita să te recenzezi, că o să iei amendă!!!”. Exact așa, cu trei semne de exclamare, căci mi-e frică de statul român și de amenzile sale neașteptate, m-am trezit cu vreo două pentru fapte chiar mai puțin grave decît aceea de nu participa la vreun recensămînt. Adevărul este că am încercat de cîteva ori să mă „autorecenzez” (nu știu dacă chiar e corect acest verb, însoțit de un pronume reflexiv, dar exprimă ce trebuie) pe platformă și n-am reușit, ba s-a blocat site-ul, ba mi-a dat eroare etc. Aproape toate platformele deținute de stat în scopul de a-și ajuta cetățenii sau de a le ușura diferite sarcini administrative sînt disfuncționale, de parcă nu am avea IT-iști prin administrații și primării, mi-amintesc și acum cu groază de un site guvernamental unde puteai să aplici pentru un microgrant pentru IMM-uri și de stufoșenia de acolo din care nu înțelegeai nimic. În fine, concluzia e că am declarat recensămîntul 2022 o misiune imposibilă, am renunțat, după care am și uitat de el cu desăvîrșire. Pînă cînd mi-am dat seama că mai sînt doar cîteva zile și că plec din țară. Între timp, autorecenzarea se încheiase, site-ul nu se mai putea accesa. La poartă nu a venit nici un recenzor (poate că n-am fost acasă? poate s-a stricat soneria?), așa că am căutat pe net așa-zisele puncte de recenzare. Am găsit unul chiar la Piața Obor, în hala nouă – foarte bine, mi-am zis, mă duc să-mi cumpăr niște roșii și mă și recenzez rapid. Programul era de la 9 la 18 sau așa ceva, am trecut într-o vineri pe la ora 16 – era pustiu și nici un recenzor! Mi-am propus să mă reîntorc luni, aveam avion abia spre seară. M-am prezentat conștiincioasă la punctul de recenzare pe la prînz – din nou, nimeni. Am întrebat alături, la taxe și impozite, „da, există un recenzor, trebuie să vină!”. M-am mai învîrtit o oră prin piață și m-am întors. Între timp, mai apăruseră vreo doi mușterii, soț și soție, între două vîrste, tot nerecenzați ca și mine, și o angajată de la Primărie. „Vine acuma domnul!”, ne-a asigurat. „Păi, nu trebuia să fie aici de la ora 9?“, întreb eu. „Ba, da, dar a fost în partea cealaltă... nu avem destui recenzori, ce să facem?”, a ridicat ea din umeri neputincioasă. Pînă să vină „domnul”, s-a adunat o mică mulțime de cetățeni nemulțumiți, trimiși tot „din partea cealaltă”, adică de la Primărie, unde avuseseră bonuri de ordine de tipul 310 sau 400, așa că mi-am imaginat că acolo era deja o mare mulțime. Să ne înțelegem, nici unul nu se afla aici pentru că ardea de nerăbdare să fie recenzat sau din vreo datorie civică, toți veniseră de frica amenzii. „Am citit pe net că e de la zece milioane pînă la treizeci (între 1.000 și 3.000 de lei – n.m.)!”, a zis un cetățean cam recalcitrant care încerca să se bage în față, în vreme ce eu încercam din răsputeri să-mi păstrez rîndul, în fond fusesem printre primii. „Doamnă, am și eu o întrebare...”, se adresează el angajatei Primăriei. „Dar în baza cărei legi ne amendează?! Io am încercat pe Internet de zece ori să mă recenzez și era picat site-ul... ce vină am?” Doamna ridică din nou din umeri, oftează și își dă seama că era cazul să împartă noi bonuri de ordine. „Hai să vedem care a fost primul!” Cuplul între două vîrste își primește bonurile, 1 și 2, cetățeanul recalcitrant înșfacă bonul cu numărul 3. „Mai sînt și eu aici și la șapte am un avion de prins, sper să terminăm pînă atunci”, zic eu. „Ah, dacă aveți avion... poftiți!”, îmi întinde el bonul galant. Între timp, încerc să mă documentez și eu pe net, pentru că am o vagă senzație că nu voi apuca să mă recenzez pînă la avion. „Nu scrie aici de nici o lege!”, zic ca să audă toată lumea. „Ți se dă amendă doar dacă refuzi recensămîntul... adică dacă alungi recenzorul care îți vine la ușă, bănuiesc.” „Doamnă, doamnă, am și eu o întrebare...”, începe din noul cetățeanul recalcitrant. „Dar la mine, în Pantelimon 210, bloc șaișpe, de ce nu a venit nimeni pînă acum?” „Nu v-am zis, dom’le, că nu avem destui recenzori?”, spune angajata pe un ton calm și continuă să ofteze. Din mulțime apar și alte întrebări. „Dar de ce s-a închis platforma aia, nu puteau să o lase pînă la sfîrșit?”, întreabă numărul 4. „Cît credeți că durează recenzarea pentru o persoană?”, întreabă și numărul 18, de la capătul cozii. „Eu știu? 10-25 de minute...” „Păi, asta înseamnă cu vom sta aici pînă la noapte...” Mulțimea începe să vocifereze. Apoi se întîmplă două evenimente aproape simultan. Primul – vine Poliția. Un el și o ea, de la Poliția Locală. „Ce faceți aici?”, o întreabă pe angajată. „Ce să facem? Uite, dăm bonuri de ordine...” Polițistul privește cu un ochi critic, de profesionist, mulțimea de nerecenzați care formase deja o coadă haotică și apreciază riscul unui pericol public. „Aha. Păi, noi trebuie să asigurăm ordinea...” „Doamnă, doamnă, am o întrebare... dacă mergeam la punctul de pe Maior Coravu oare mă recenza cineva?” Al doilea eveniment – apare recenzorul. E un cetățean pe la 70 de ani, genul pensionar respectabil și administrator de bloc. Își ia tacticos un scaun, trece în spatele ghișeului, își scoate ochelari „de aproape” din gentuță, apoi pe o măsuță începe să-și aranjeze niște hîrtii, își deschide tableta, deloc perturbat de toată gălăgia din jur. Toate aceste mici acțiuni durează vreo douăzeci de minute... încep să mă uit la ceas, în maximum două ore ar trebui să fiu în aeroport, oare voi reuși? „Numărul unu!”, zice recenzorul, pe un ton solemn. „Hai, repede, cine are bonul 1?”, se bagă în seamă, ceva mai vocal, și polițistul, în fond e de datoria lui să asigure liniștea publică. La ghișeu, se înființează 1 și 2, soț și soție, ei se recenzează împreună. Pentru că începe în sfîrșit procesul recenzării, mulțimea se mai liniștește și așteaptă resemnată, deși se mai aude un glas: „Doamnă, doamnă, am și eu o întrebare...”. Polițiștii își dau seama că ordinea publică e deja asigurată și se așază satisfăcuți pe niște scaune, la o măsuță, polițista dispare vreo zece minute și revine cu două cafele. Eu mă uit prin peretele de sticlă care ne desparte la degetele recenzorului care se mișcă cu stîngăcie pe tabletă. Am senzația că urmăresc o broască țestoasă într-un acvariu. Amintindu-mi de recensămîntul din 2002, mă gîndesc cu groază că sînt o sută de întrebări – ce etnie? ce religie? dacă ai toaleta în curte? – o să dureze un veac. Totuși, spre surprinderea mea, recenzorul care a nimerit din întîmplare într-o epocă digitală căreia nu-i aparține e mai sprinten decît mi-aș fi imaginat. Soțul și soția se ridică de pe scaune după vreun sfert de oră. Sînt fericiți. „Nu te recenzezi, mergi alături și plătești!”, rîde el și arată cu capul spre Taxe și impozite. „Numărul 3!” „Cine are bonul 3?”, preia goarna polițistul. Mă așez pe scaun. Recenzorul își aranjează din nou hîrtiile, cu regret că nu-i folosesc la nimic, apoi se uită la tabletă ca la un obiect extraterestru. A uitat probabil cum să o ia de la capăt cu un nou recenzat. Își amintește cu greu. „Adresa?” Îi zic adresa. „Deci stați la casă?”, mormăie el. „Da, da, la casă...” „Cenepeul?” Încep să i-l dictez cifră cu cifră. Se încurcă, o ia de la capăt. Apoi mi-l citește el mie, cifră cu cifră. „E bine?” „Da, e bine...” Mai moșmondește ceva pe tableta pe care o atinge de parcă l-ar mușca, apoi îmi zice: „Gata, v-am recenzat!”. Păi, unde e etnia? – mă întreb eu în gînd. Religia? Toaleta din curte? Nu mai are nici o importanță, am scăpat de amendă, pot pleca liniștită. „Ați scăpat ușor!”, îmi zice cineva de la coadă, numărul 5 sau numărul 27. Mi-e milă de oamenii ăștia, o să ajung eu în Albania, iar ei or să fie tot la coadă, încremeniți în așteptare. În urma mea, se aude ca un ecou: „Doamnă, am și io o întrebare...”.

I. mă așteaptă jos, cu mașina pregătită, cu bagajul în mașină. Avem timp să mîncăm niște mici și, din fericire, la mici nu e coadă, am ajuns la spartul tîrgului. Deviza zilei la birtul cu mici este „O să fie bine!”. În 2002 am scris un text despre recensămînt (cred că ar merita republicat), se numea „Recensămînt 2002, numără-te printre boi!” (era replica unui recenzor de atunci). Mă tot gîndesc, după douăzeci de ani, oare cum s-ar putea numi textul de acum.

Mai multe