O ruptură socială

Am să încerc să explic de ce nu ne înțelegem astăzi unii cu alții în această țară, chiar dacă această concluzie nu este nouă, dar este ignorată. În anii ’80 s-a născut o altă Românie. Anii ’80 au produs ruptura socială care în momentul de față împarte țara în două, cu consecințele pe care le mărturisiți resemnați ca în fața trecerii timpului: generația anilor ’80, acești „millennials“, pleacă în toate colțurile lumii, cîteodată fără să ofere un motiv; nu se mai înțeleg cu părinții, nu mai fac copii, parcă le repugnă amintirea istoriei țării, nu le (mai) puteți controla opinia, urăsc ideea de autoritate în general și nu aveți nici un argument cu care să-i puteți combate, abate, distrage sau opri din avîntul lor, din proiectul lor de viață pe care nu-l înțelegeți, pe care nu-l vedeți. Două populații care s-au izbit ideologic în interiorul acelorași granițe, fără a percepe consecințele subtile ale vremurilor pe care le traversăm, fără a ne preocupa de această lebădă neagră care vestește implacabil încremenirea României într un impas existențial. Este vorba despre generația celor care la Revoluție aveau vîrsta de 40 de ani față de generația celor născuți în anii ’80.

În anul 1989, în ziua în care a fost eradicată dictatura, aveam 5 ani. Mă luase mamaie pe Bulevardul Republicii din Ploiești (am copilărit acolo o perioadă pentru că „era greu pe timpul lui Ceaușescu să crești doi copii și te am trimis la mama-mare“, îmi spuneau părinții), în mulțimea extaziată, printre strigătele de bucurie, scandări de neînțeles atunci pentru mine și lacrimile care-i brăzdau chipul lipsit de expresie. Mi-a pus în mînă un steguleț multicolor cu o gaură în mijloc și mi-a zis să strig: „Olé, olé, Ceaușescu nu mai e!“. Am strigat, deși n-am înțeles nimic (cam tot la fel cum observ că se strigă și azi în România!)…

Am strigat, dar n-am simțit ghearele fostului regim, nu m-a atins frica de sistem, nu am „turnat“ pe nimeni, n-am stat la cozi la 4 dimineața, poza mea cu ceilalți șoimi ai patriei nu înseamnă nimic pentru mine, urăsc culoarea roșie care flutură fără-ncetare în țara asta zi de zi, ziua de 25 decembrie cînd reluăm ca proștii placa cu moartea soților Ceaușescu și mai scoatem la iveală un fapt istoric neștiut, așa cum îmi repugnă prima pagină a unor ziare ale prezentului care „se fălesc“ neobosite cu articole despre fostul regim (de la finalizarea dosarului Revoluției pînă la faptul că un fost președinte avea numele „de scenă“ Petrov). Este ca și cum fostul regim e un reper permanent, o ancoră, o extensie obligatorie a prezentului. Este ca și cum alimentați această frică de a nu se-ntoarce fostul regim, tot la fel cum i-e frică fumătorului care a renunțat la fumat că se va apuca iar, odată și-odată.

Dar privind numai în trecut, viitorul nu este posibil. Bineînțeles, îmi plac poveștile din fostul regim, dar atîta timp cît nu sîntem în jurul focului, aș prefera să le rărim considerabil pentru că acestea nu-mi schimbă viața, nu-mi influențează realitatea, nu îmi deturnează scopurile și sub nici o formă nu le consider experiențe revelatoare. Sînt niște fapte care fac parte dintr-un trecut care nu are nici o legătură cu viitorul în care eu consider că mă aflu și spre care privesc fără încetare. Mai pe scurt, trecutul României nu mă reprezintă pentru că este povestit ca făcînd parte din prezentul meu și nu ca fapt istoric. Incompatibilitatea vine din faptul că întreaga construcție de viitor a țării stă în mîna unor oameni care fac parte dintr-o dărîmătură a trecutului. Generației mele nu-i cere nimeni o părere, nu pare nimeni interesat de ceea ce vrea, ceea ce speră, care sînt visele acestor tineri și înspre ce orizonturi privesc. Și pleacă în lumea largă nu pentru că acum pot și-n trecut nu, ci pentru că au putut dintotdeauna. Pentru ei, Europa Liberă nu este ceva ce pot să rostească numai în șoaptă, ci este lumea în care trăiesc.

În anul 2016, reputatul antropolog și profesor Vintilă Mihăilescu scria un articol izbitor intitulat „Noi sîntem o altă generație! – sau ceilalți douăzeci de ani“ în care am găsit titlul prezentului articol și un paragraf pe care îl reiau: „Vine însă totdeauna o a doua generație, care nu este neapărat mai «bună», dar este «altfel». Care nu se mai trage din «revoluție», nu se mai legitimează prin aceasta și care are alte interese și alte mijloace. În calea sa se află acum vechea generație, care își simte amenințate privilegiile sau pur și simplu pozițiile și tabieturile. Conflictul între aceste generații a început deja, nu ca recurentă revoltă împotriva părinților, ci ca mișcare socială profundă.

Această nouă generație și-a construit deja un capital economic propriu (tinerii antreprenori «mici și mijlocii» sînt deja o realitate în creștere) și/sau un capital simbolic pe măsură (spațiile culturale alternative concurează deja de ceva vreme cu tot ce înseamnă cultură instituționalizată). În plus, această generație, născută și formată în era digitală, are avantajul net al unui capital tehnologic care «face diferența». Ceea ce le lipsește încă este un capital politic, la acest nivel lucrurile fiind mai greu de schimbat, iar vechea generație este mult mai îndîrjită să-și apere privilegiile obținute. Încă emergentă deci, această nouă generație a atins însă deja o masă critică. Este noua categorie a «golanilor», ireverențioși și iconoclaști, uneori la limită, dar care au învățat să-și ceară drepturile. Și o fac încet, dar sigur.“

Atîta timp cît repuneți pe tapet trecutul comunist al țării, vă adresați generației părinților mei care înțeleg despre ce vorbiți, și nu mie. Cu atît mai mult, nu includeți generația Z în formulările voastre, iar dacă de noi nu vă pasă, atunci de ei cu atît mai puțin. Ne vom scrie însă propria poveste, vom juca multiplele roluri născocite de destin pentru noi, vom găsi orice sens în orice loc, iar dacă trebuie din cînd în cînd să ne întoarcem în timp, venim într-o scurtă vacanță în România.