O revistă născută din admiraţie...
Sărbătorim în această seară o performanță culturală formidabilă!
Zic bine performanță. În țara în care, vorba prietenului nostru Dan C. Mihăilescu, se construiește atît de puțin și de efemer încît ar trebui să fim fericiți și cînd se inaugurează o cișmea, să aniversezi 25 de ani de existență neîntreruptă a unei reviste de cultură e ceva! Vi se pare, poate, puțin, pentru că vă gîndiți că, la 25 de ani, un om este încă fraged. Dar proiectați această vîrstă pe fundalul mare, al istoriei. România întreagă abia are 100 de ani, dintre care 50 a fost împietrită în comunism, ani în care o revistă ca a noastră era imposibilă, iar mai înainte de comunism nu ni se născuseră fondatorii. Dilema a fost posibilă abia după 1990. Așadar, avem o revistă care umple aproape fără rest timpul în care putea să existe.
Din altă perspectivă, însăși România modernă a petrecut un sfert din vîrsta ei cu Dilema. Cum se zice în limba de azi: e wow!
Astfel puse lucrurile, înțelegeți de ce sîntem vechi și de ce sîntem mîndri că sîntem vechi. Dilema veche este, acum, cea mai longevivă revistă de cultură înființată după 1990. Adică, printre tinerii publicisticii culturale în limba română, nimeni nu e mai bătrîn decît noi. Și, ceea ce e cel mai important, nici nu va putea fi. Iarăși zic: e wow!
Poziția asta de cel mai bătrîn dintre tineri convine de minune revistei Dilema veche. Mai întîi, pentru că revista a trăit din plin toate formele de viață posibile în România de după comunism. Revista s-a născut la stat. În primii ei ani, Dilema a fost editată de Fundația Culturală Română, strămoșul ICR-ului de azi. Apoi, a plonjat în capitalismul neaoș, incert, dar simpatic, în capitalismul aproximativ, luat à la légère, atît de propriu nouă. Primul proprietar privat al revistei, un poet vestit, a imprimat vieții de redacție un metabolism frenetic, din care nu lipseau cîrnații și lăutarii, salariile plătite cam alandala și o veselie fără ore. După un timp, din acest capitalism de lunca Dunării, Dilema veche a intrat în vîrsta capitalismului serios, corporatist. Trecerea de la boema dîmbovițeană la capitalismul riguros, de corporație, cu servicii de HR și audit, cu Intranet, appointments și meetings. A fost unul dintre cele mai savuroase episoade din viața revistei și, dacă tot am ajuns aici, îi rog pe veteranii care au trăit episodul să-l scrie. Merită, credeți-mă.
Sînt întrebat uneori care mi se pare că e cel mai important lucru în felul de a fi al Dilemei. Poate că cei care mă întreabă se așteaptă să spun că sîntem inteligenți, cultivați, că avem umor, că avem cel mai bun director fondator, că scriem al dracului de bine – dar ceea ce mie mi se pare cel mai important este că, în acești 25 de ani, Dilema a trăit exact ce au trăit toți românii ale căror destine se încurcă între cele trei forme de viețuire pe care le știm: la stat, la privatul autohton și la privatul corporatist. Le-am trăit pe toate. Sîntem, cu bune și cu rele, o revistă autentic românească – luați asta în sensul cel mai larg cu putință.
Mai sînt, uneori, întrebat cum de ne menținem de 25 de ani pe această piață în care o revistă de cultură pare un lux inutil, de nu chiar o victimă sigură. Contează mult că funcționăm în interiorul holding-ului Adevărul și vreau să mulțumesc managementului pentru sprijin, dar nici ei nu ne-ar mai sprijini dacă n-ar vedea că sîntem citiți și respectați.
Faptul că revista nu-și pierde relevanța și prestigiul mi se pare adevărata cauză pentru care am ajuns să sărbătorim un sfert de veac trecînd prin vremuri aspre pentru cultură în general și pentru cultura din bani privați mai ales.
Și așa, am ajuns la momentul cel mai plăcut al serii. Momentul în care revista mulțumește celor care au făcut-o. În general, la aniversări, mulțumirile sînt partea cea mai plicticoasă. Aniversatul mulțumește celor cărora le datorează ceva, cei cărora li se mulțumește se emoționează, simt mîndrie sau stînjeneală, după caz. Și publicul asistent, care de regulă habar nu are cine sînt cei cărora li se mulțumește, aplaudă amabil, cu gîndul la bufet. Momentul mulțumirilor pare o obligație.
Pentru noi, nu e deloc așa. Nouă, momentul mulțumirilor ne face o mare plăcere. La 25 de ani, Dilema veche se bucură să fie recunoscătoare și dumneavoastră nu o să vă plictisiți. Ne-a fost dat să avem a mulțumi unor oameni de care știe toată lumea. Nici un nume de pe lista recunoștinței noastre nu e necunoscut și, mai mult, suspectez că mulți dintre dumneavoastră sînt fani ai celor cărora le sîntem noi recunoscători. I-auziți lista noastră de mulțumiri!
Mulțumim, mai întîi, dlui Ion Luca Caragiale pentru că ne-a trasat proiectul și ne-a dat motto-ul revistei, un adevărat principiu prim care ne-a pus într-o mișcare ce, vezi bine, nu se mai termină. Ce-am fi fost, domnule, fără Caragiale? Am fi trăit fără să știm ce trăim. Am fi fost și mai triști, și mai proști. Sper că nu spun vorbă mare, dar sînt convins că, dacă ar fi apucat vremurile astea, Caragiale ar fi scris la noi, la Dilema, pentru că nici o altă revistă din țara asta nu i se potrivește mai bine.
Apoi, mulțumim dlui Andrei Pleșu pentru că ne-a fondat și pentru că nu se oprește din gestul fondator nici acum, după un sfert de veac. Adevărul este că această revistă s-a născut și a crescut din admirația pe care generații succesive de dilematici i-o poartă. Este o revistă născută din admirație și sînt fericit să spun asta. Din prestigiul dlui Pleșu revista continuă să se hrănească și azi. Îi mulțumim pentru generozitatea cu care ne lasă să-i rămînem aproape.
Apoi, mulțumim dlui Radu Cosașu că ne-a botezat. Numele revistei de el a fost găsit. În cultura noastră, se știe, nașul are privilegiul firitisirii toată viața lui, așa că dl Cosașu va fi mereu în prima linie a mulțumirilor noastre. Lucrurile există abia după ce capătă nume, iar numele marchează definitiv soarta lucrurilor. Răsfoiesc adesea colecția revistei și îmi dau seama că nici nu ne puteam numi altfel!
Foto: E. Enea