O regulă prea curînd uitată
O binecunoscută cutumă a educaţiei de la noi este: „Nu vorbi dacă nu eşti întrebat!“ O regulă care, în principiu, inhibă orice impuls, altfel firesc, de a dialoga cu pedagogul, de a cere lămurirea neclarităţilor, de a solicita explicaţii suplimentare, de a iniţia dezbateri, de a pune la îndoială formule gata făcute. Încasezi zilnic, în postură de învăţăcel, lecţii-şablon, care transformă curiozităţile, întrebările colaterale, notele de subsol, tentaţiile sau înclinaţiile, într-o afacere strict privată. Dezbaterile vii, înfierbîntate, în care se reglează inexactităţile, prejudecăţile, şi se nasc căutările pe cont propriu sînt rezervate mai curînd cercurilor de prieteni. În clasă sau acasă, dialogul este mai curînd plat pedagogic.
Adulţii de astăzi nu par, însă, a fi crescut sub acest imperativ. Au împînzit televizoarele, ziarele, Parlamentul, instituţiile cu rol important în viaţa naţiunii şi mă minunez de fiecare dată cînd îi văd cît de nonşalant poartă haina imposturii: vorbesc mult şi neghiob despre subiecte aflate în afara sferei lor de competenţă, dau verdicte şi legi în absenţa unor cunoştinţe minime de specialitate, folosesc un limbaj neadecvat şi incorect, au opinii prompte, vehemente, despre orice le vine la îndemînă. Adulţii de azi vorbesc în lipsa oricăror îndoieli, melancolii, incertitudini, dileme, curiozităţi, recunoaşteri ale propriilor limite. Adulţii de azi ştiu, pur şi simplu, şi spun tot, dar absolut tot ce le trece prin minte. Pe scurt, vorbesc neîntrebaţi. Fără să fie „vizitaţi“ de vreo interogaţie proprie. (Sigur, există un moderator, un reporter care îi aţîţă. Care-i irită sau îi linguşeşte. Dar care, de fapt, nu vrea să afle nimic.)
Aşa că am început să reconsider valoarea regulii enunţate la începutul articolului, în educaţia copilului de azi. Cît de mult îl ajuţi pe cel mic lăsîndu-l să vorbească fără întrebări? Cît de bine îi faci încurajîndu-l să aibă opinii ferme, în afara experienţei lui de viaţă, doar de dragul „libertăţii de exprimare“? Eu cred că nu-i rău să-ţi îndemni copilul ca, înainte de a avea răspunsuri, să aibă mai întîi întrebările proprii. Înainte de a-l obliga să ştie lecţia pe de rost, să-i dai voie să se îndoiască, să verifice, să analizeze. Să-i stîrneşti curiozitatea, înainte de a-i oferi reţete. Să-i oferi ocazii să reflecteze în faţa literei scrise sau a cuvîntului rostit, cu autoritate profesională sau nu. Sau prilejuri de a-şi verifica părerile, înainte de a le livra pe piaţă.
A nu vorbi în afara întrebărilor nu mi se mai pare, deci, în vremurile noastre, o regulă chiar atît de nepotrivită. Dimpotrivă: e o regulă care l-ar putea scuti pe copil, pe viitorul adult, de impostură, ridicol, lipsă de discernămînt, lîncezeală intelectuală.
Acest experiment poate eşua într-un singur fel: cînd întrebările adultului întîrzie să apară. Sau cînd întrebările lui au doar menirea de a verifica, de a cenzura, de a corecta, de a chestiona. Cu alte cuvinte, cînd copilul devine dependent de interogaţiile adultului şi nu mai are prilejul să le nască pe ale lui. Astfel, adultul se transformă într-un reporter care aţîţă, irită sau linguşeşte, iar elevul – într-o vedetă de talk-show care vorbeşte brambura.
„Nu vorbi neîntrebat!“ ar trebui, cu alte cuvinte, să subînţeleagă nu doar restricţia de a avansa, pripit şi încăpăţînat, răspunsuri gata făcute, ci şi pe aceea de a acorda reflecţiei asupra întrebării mai multă atenţie decît răspunsului însuşi.
Maria Iordănescu este psiholog.