O poveste în alb şi negru a cinematografiei

13 februarie 2018   Societate

Incidentul de la Muzeul Țăranului Român, în care proiecția unui film a fost întreruptă de un grup religios, dar cu apucături deloc creștinești, este întristător. Iar comentariile de pe forumuri nu sînt nici ele mai puțin dezamăgitoare: că s-a ales un loc nepotrivit pentru dezbaterea privind discriminarea homosexualilor (ca și cum sala de proiecții cinematografice a muzeului este rezervată doar celor care poartă opinci și beau țuici din țoiuri), că Horia Bernea, fondatorul instituției, s-ar fi supărat amarnic (nu putem ști ce l-ar supăra și ce nu pe pictor, dar putem bănui că s-ar supăra și mai tare să vadă în spațiul pe care l-a îngrijit încăierări sălbatice și icoane ieftine agitate belicos), că MȚR este un „spațiu al spiritualității sacre românești“ (eu credeam că MȚR este un spațiu – urban – pentru cercetarea și expunerea lumii rurale, nu un altar).

Pornind de la acest episod de intoleranță și agresivitate, mă gîndesc că poate ar trebui să îi creștem altfel pe cei din generațiile viitoare. Să nu semene cu noi, cei de acum, așa cum arătăm în presa de scandal. Să ne preocupe ca la cursurile de „dezvoltare personală pentru tineri“, atît de multe și de scumpe, să se vorbească nu numai despre cum să fii eficient, bun comunicator, bun antreprenor sau spontan. Ci și despre cum să fii atent la cel de lîngă tine. Să avem grijă ca în programa stufoasă propusă de formatori să intre și un curs privind problemele cu care se confruntă membrii comunității (sărăcia, diferența etnică, religioasă sau de orientare sexuală care întărîtă la discriminare), un curs despre nedreptațile întîmplate în proximitatea fiecăruia și despre atenția și empatia cu care ar trebui întîmpinate. Altfel, toată gama de servicii oferite în domeniu mi se pare cel puțin superficială, atîta timp cît din curriculum nu fac parte dezbaterile despre toleranță, înțelegere, ajutor, grija față de celălalt. Și vom avea, desigur, niște generații noi performante, geniale, bine informate și bine formate, dar autocentrate. Atente doar la „oportunități“, nu și la „aproapele“ lor. Copiii și tinerii ar trebui să afle mai mult și mai apăsat despre grozăviile pe care le-au făcut „majoritățile“ „minorităților“, de orice fel. Despre felul în care forța mulțimilor a fost folosită pentru abuzuri, crime, torturi, izolare, separare etc. Istoria umanității e plină de astfel de povești teribile, pe care tinerii ar trebui să le cunoască, înainte chiar de a ști cum să fie buni antreprenori.

Am citit de curînd o astfel de poveste, care vorbește despre discriminare, dar, mai ales, despre cinism, despre indiferență, despre legile nedrepte urmate orbește, fără întrebări, fără revolte: este povestea unei actrițe americane de culoare, Hattie McDaniel, celebră în anii ’30 ai secolului trecut. S-a născut în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, într-o familie de sclavi. Și-a dorit să fie actriță, cu orice preț. Și a devenit, jucînd roluri de servitoare, motiv pentru care a fost disprețuită de comunitatea afro-americană. A prins un rol important în celebrul film Pe aripile vîntului, rol pentru care a fost recompensată în anul 1940 cu premiul Oscar. La ceremonia de decernare a premiilor a stat la o masă izolată, în afara spațiului central rezervat albilor. (Legile de segregare rasială erau încă în vigoare și aveau să mai fie pentru încă vreo treizeci-patruzeci de ani.) Ba mai mult decît atît, în hotelul de lux în care s-a ținut ceremonia, accesul afro-americanilor era interzis, așa că Hattie McDaniel a avut nevoie de un permis special. A ținut un discurs scurt, teribil de impresionant prin modestia și bucuria cu care a primit „semnul de bunăvoință“ din partea albilor. La vremea respectivă, gestul Academiei de Film a fost privit ca un semn de mare curaj. Astăzi ne întrebăm cum a fost posibil să oferi un premiu atît de important și să îl tratezi pe cel care l a primit ca și cum ar fi un lepros care merită izolat, numai pentru că are pielea de culoare neagră. Hattie McDaniel și-a dorit doar ca lumea filmului să își deschidă granițele și pentru ea. N-a fost să fie, nici măcar după moarte: cimitirul hollywodian în care erau mormintele starurilor și în care și-ar fi dorit să fie înmormîntată era rezervat doar albilor. A donat statueta unei universități americane, Universitatea Howard, dar ea a dispărut, se pare, în timpul luptelor pentru drepturi civile din anii ’60.

Iată o istorie care, parafrazînd titlul unui celebru documentar autohton, nu se învață la școală. Nici la celebrele cursuri „de dezvoltare personală“. Dar care poate fi spusă tinerilor de azi și de aici, dacă vrem să fie mai buni ca noi. 

Maria Iordănescu este psiholog.

Foto: adevarul.ro

Mai multe