O plimbare (ultima parte)

2 septembrie 2020   Societate

Zona pe care am descoperit-o, vechea parcelare Cornescu construită de Societatea pentru Locuințe Ieftine, pare că se desfășoară cumva în jurul depoului Floreasca. Spun „pare” pentru că n-am cum să privesc porțiunea asta de oraș cu ochii unui specialist; nu sînt nici arhitect, nici istoric, îmi lipsește așadar o viziune care să le integreze pe amîndouă. Ca orice amator, sînt lovită de impresii, de atmosfera care respiră un calm de duminică din această acoladă a orașului. Depoul Floreasca arată acum jalnic. Fără cele cîteva autobuze care adastă în curtea largă din mijloc, ar putea fi la fel de bine o clădire părăsită. Construit după 1945 pe locul unor foste grajduri, arcadele largi, din cărămidă de sticlă, zac prăfuite și par a nu fi fost curățate niciodată. Una dintre laturile depoului se termină brusc într-o fundătură; arșita verii bucureștene ridică izurile acre ale unui WC public improvizat de toți cei care n-au găsit alt loc în care să se ușureze. Dau ocol clădirii, pe latura din față, geamurile joase sînt la fel de opace. Întrezăresc totuși încăperi semipărăsite, ceva cactuși care par pietrificați, o cutie cu pixuri, fantome de dispeceri și un aer general de dezolare. Acum doi ani, primăria anunța lemnos că vrea să dărîme depoul pentru ca în locul lui să facă o parcare: „Pentru constituirea acestei parcări, Municipiul București dorește să vină în sprijinul cetățenilor în vederea fluidizării circulației, cît și a ambuteiajelor” se arăta în limbajul chinuit al unei hotărîri de Consiliu General. E clar că de atunci nu s-a întîmplat nimic, depoul își vede încă de treaba lui.

Zona nu e construită unitar. Spre Calea Floreasca pot desluși case cu etaj retrase de la stradă, în schimb, în buzunarele secrete din spate, construcțiile sînt diferite. Doar pe strada Turbinei, de-a stînga și de-a dreapta, osatura caselor e identică. Peste ele s-au așezat, cu anii, modificările făcute de generații de locuitori. Cine au fost totuși ei? S-au construit aceste case pentru muncitorii care aveau nevoie de ele? Se pare că nu. Istoricul Răzvan Voinea, care a săpat în arhivele locului, arată că, inițial, un muncitor cu cel mult 200 de lei salariu lunar ar fi putut să-și permită să plătească în rate o casă de felul ăsta. Legea se schimbă însă în 1913, iar pragul crește la 400 de lei. Adică au acces legal la locuințe eftine funcționarii, inginerimea și restul celor care cîștigau mai bine. Împărțeala caselor nu o făcea Societatea care le construia. Aceasta încheie parteneriate cu diversele instituții ale statului – Regia Monopolurilor Statului, Ministerul de Război sau CFR. Or, aceste instituții aveau listele lor cu beneficiari; știm cu toții cum funcționează o cunoștință, o vorbă bună, o relație bine plasată. Cam așa. Din totalul de 4.000 de locuitori care și-au făcut case prin Societate, foarte puțini erau muncitori, arată arhivele. Concluzia istoricului e că proiectul social a fost ratat, în cazul ăsta. A avut însă de cîștigat arhitectura orașului; zona a scăpat de demolările masive pe care urma să le facă regimul venit după ’45.

Odată cu venirea comuniștilor, o nedreptate este înlocuită cu alta. Oamenii se trezesc ba cu casele naționalizate, ba li se impun chiriași aduși din afară. Legea acorda fiecărei persoane un spațiu de 14 metri pătrați. O familie de, să spunem, patru persoane ar fi avut dreptul la 56 de metri pătrați. Multe dintre casele din parcelare ajungeau și la 200 de metri pătrați. Țesătura socială a cartierului, atîta cît a fost, e ruptă și făcută ferfeniță. Memoria locuitorilor e lacunară și plină de goluri. Puțină lume știe cînd și în ce condiții le-au fost construite casele. De aceea istorici ca Răzvan Voinea și o mînă de arhitecți s-au gîndit să recupereze puțin din trecutul orașului și să-l redea cumva locuitorilor săi. Asociația Studio Zona a făcut broșuri cu istoria acestor locuri și le-a împărțit oamenilor. Ca să termin cu un truism, istoria nu e deloc simplă și nicidecum în alb și negru. O să descoperim cu toții că stăm peste un noian de nedreptăți peste care s-au așezat altele și altele. Corupția și interesele de clan nu s-au inventat acum, iar o perspectivă mai generoasă asupra trecutului ne poate face un pic mai înțelepți.

Mai multe