O plimbare (partea întîi)

E duminică în București. O iau încet pe Polonă, în sus. Mă gîndesc că ce ritual bun ne-am găsit de niște ani încoace; am luat orașul la pas, i-am scotocit măruntaiele pornind de la buric și apoi în cercuri concentrice din Cotroceni, și apoi sus, pînă dincolo de lacul Herăstrău, adînc spre sud, în Berceni prin toți foștii Cărămidari, și apoi spre sere, prin terase de cartier puse fix între blocuri unde patroni care rezistă din anii ʼ90 au amploaiat bieți nevolnici ai cartierului: „Lasă, mai dă și el cu mătura, mai cîștigă de-o bere”. Omul stă sprijinit în mătură, mă uit insistent la fața lui de pe care a dispărut orice urmă de înțelegere a lumii ăsteia, mușchii lungi care ne îmbracă tuturor fălcile și ni le țin compuse, la el sînt complet relaxați, s-au transformat într-un soi de piure cu sos, iar buza de jos atîrnă și ea acolo, ochii sînt morți, iar unica licărire de interes apare atunci cînd aruncă cu pet-uri goale fix în șosea să vadă cum le strivesc cu zgomot mașinile. Am mers prin Vatră și puțin prin Colentina-Tei care trebuie studiată mai temeinic. Abia acolo vezi ce precar e totul într-un amalgam de blocuri, case modeste de croitori și muncitori cu grădiniță de pătrunjel în față, vile roz cu balustrade de inox și multă-multă gresie, măcelării halal, rotiserii în fața cărora cineva a pus un pui uriaș dintr-un soi de pluș galben, înnegrit de gazele din țevile de eșapament și de praf. Cel mai trist pui pe care l-am văzut vreodată.

Azi am luat-o pe Polonă în sus și am un scop anume: micii de pe terasa improbabilă care rezistă din anii ʼ90 la confluența dintre Floreasca și Dorobanți. În ceea ce noi, prin provincia asta a Europei, numim bogăție, terasa de care vă zic sare în ochi ca un deget bandajat (doar asta mi-a putut veni acum în cap ca traducere la englezescul „like a sore thumb”). Aici niște doamne-gospodine gătesc și servesc supă cu găluști, ardei copți cu salată de vinete, urzici cu mămăligă la vremea lor și – discutabil, desigur – cei mai buni mici.

Nu despre terasă voiam să povestesc acum (va veni, poate, și rîndul ei), cît despre drumul pînă la ea. Am luat-o pe Polonă în sus, spre prelungirea ei, Calea Floreasca de acum. De regulă nu mă abat nici de-a stînga, nici de-a dreapta, pentru că gîndul acelor mici pentru care unii dintre noi ne-am născut cu o anume mutație genetică mă trage drept, ca undița peștele. Ajungi acolo ori pe Floreasca, ori pe Dorobanți. De data asta sînt pe Floreasca, am trecut de Spitalul de Urgență cu ambulanțele la intrare și cu medicii ieșiți afară în costumele astea stranii, de cosmonaut. Bate de cîteva zile în București un soi de mistral înnebunitor, un vînt fierbinte care nu-ți dă pace, îți roiește hainele, părul și gîndurile în cap de-ți vine cu amoc. Orașul e copt ca un zid care a prins odinioară apă, iar acum se roade încet, coajă după coajă, se despielițează de praf, clădirile din București dau jos pieile astea din ipsos ca salamandrele. Case, blocuri, iar case – odinioară cu oareșce pretenții – cu scoicile de deasupra intrărilor sprijinite în coloane înalte. Sticla din copertina care ferea treptele de la intrare e spartă de mult și înlocuită cu tablă ieftină, totul e precar și derizoriu, dar poate sînt eu într-o zi proastă. Faimosul București interbelic e o taxidermie prost făcută din care ies paiele, iar un ochi de sticlă lipsește. Merg pe partea dreaptă a Floreascăi, sus, spre nord, și privirea îmi fuge tot la dreapta, spre străzile care curg din ea, ferite cumva de zgomotul bulevardului, le ghicesc adîncite în verdeață după primul șir de restaurante acum închise – tapas calientes zice pe tăblia unuia și iar mă apucă o tristețe. Pe străzile astea e posibil să fie o vară cumsecade bucureșteană, îmi zic. De pe asfaltul încins mă pot uita insistent în curțile oamenilor, pot simți mirosul intim, ca al unui trup cald, al unei case prin geamurile deschise, pot să știu ce gătește o oarecare gospodină, pot să aud, în liniștea care se așază din ce în ce mai temeinic pe măsură ce mă îndepărtez de mașini, chemările guguștiucilor.

Și fac la dreapta pe străduțe și intru într-o istorie fabuloasă construită pe la o mie nouă sute și puțin de Societatea de Locuințe Ieftine. O să vedeți.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.