O muscă pe perete
„Unde ai fost, măi?“ sună vocea feminină uşor adormită, marcată de sesizabila răguşeală a somnului. Răspunsul vine cu un glas baritonal, demn şi uscat: „Plapor... Papol... Plapur... Prraporgexu treişpe“. „Unde măă?“ răsună vocea deja trezită şi evident amuzată. „Plapur...Plupor...“ începu ezitant şi demn acelaşi răspuns baritonal întrerupt de ţăcănitul unei brichete şi de şuieratul fumului tras în piept. „La crîşmă“ – veni scurt rezumatul. Vocea mică, feminină (acum trează şi şoptită) începe a spune ceva pe un ton egal şi deja neinteligibil. E trei dimineaţa. Un cuplu discută într-o bucătărie din oraş. Eu stau pe un perete al apartamentului vecin. Perii fini de pe trupul meu vibrează în tonalitatea vocilor de alături. Îmi trec picioarele din faţă peste cap, peste ochii mari şi faţetaţi. Îmi curăţ aripile. Am mîncat pe săturate şi, în semiîntunericul încăperii, mă gîndesc la toate cuplurile de oameni pe care le-am cunoscut.
Perechea în vîrstă. Şaptezecişiceva de ani fiecare. Patruzecişiceva de ani de căsnicie. O iubire caldă transformată acum mai degrabă în grijă. Îi văd la masă. Văd cum ea îi taie bucăţelele de carne mic-mic şi i le mută într-o parte a farfuriei. Să nu se amestece cu piureul. Lui nu i-a plăcut niciodată mîncarea amestecată. Gesturi fireşti, îndelung şi inconştient exersate, fără spectatori. Discută despre cărţi şi copii şi merg la piaţă împreună, braţ la braţ; o echipă formidabilă în căutarea unei brînze mai puţin sărate. Îmi place la ei. Nu mă nimeresc niciodată.
Tinerii care se văd abia seara tîrziu acasă. Ajung căpiaţi de oboseală şi rupţi de foame. Dialogul e scurt, eficient, un strict necesar de gesturi aproape milităreşti pune cap la cap o cină frugală. Copilul de vreo doi ani care stă peste zi ba cu bunica, ba cu vreo bonă îi ia de proaspeţi. Îl drăgălesc un pic, apoi îl culcă. Se iubesc, dar au uitat. Eu stau cuminte, sus, aproape de tavan. Am obosit de atîta uşuială din partea celor două babe. Noroc cu fetiţa asta mică. Am reuşit să mănînc nestingherită din porţia ei de uruială de biscuţi cu mere pe la ora 5 după-amiaza.
Boemii. Se culcă tîrziu, se trezesc tîrziu. Fumează mult, rîd şi sînt destul de zgomotoşi. Uneori însă nu-i aud cu orele. Stau lipiţi de calculatoare sau de cîte vreo carte cu feţe concentrate, de parcă acolo ar fi toată înţelepciunea lumii. La ei acasă se deschide mult frigiderul. Hîţa-hîţa după încă o bere. Am învăţat să evit frigiderul. Am rămas închisă acolo cîteva ore bune şi nu mi-a prins bine. Nici n-aveau mare lucru în el. Am zburat amorţită bîzîind zănatic şi mi-a luat ceva timp să-mi revin. Noroc că ăştia nu se dau la mine. Ea e mai zen, aşa, şi are o slăbiciune pentru toate vieţuitoarele. Păianjenii îi culege pe vreo bucăţică de hîrtie şi-i lasă frumuşel afară. Lui nu-i pasă. Sau nu vede.
Dacă vreau ceva acţiune mă duc la „agitaţi“. Aşa le zic, pentru că acolo se urlă ca într-o familie de italieni. O conversaţie normală sună la ei ca o ceartă nebună. Se găteşte mult cu fum şi aburi, farfuriile nu se aşază, se trîntesc, iar uşile bubuie apocaliptic în urma lor. E un du-te vino de lume felurită. O familie cu mai mulţi naşi, cumetri, veri, mătuşi, vecini, instalatori şi poştaşi nu am mai văzut. Ea mă urmăreşte neobosită ba cu o revistă făcută sul, ba încearcă să mă plesnească cu diverse prosopele dubioase de bucătărie. Era să mi-o facă de cîteva ori. Unde dă el nu creşte iarba. Noroc că e lent şi n-are ţintă. Dacă scap de isterică, la agitaţi prind întotdeauna cîte o bucăţică uleioasă de carne.
În fine, acum sînt la ciudaţi. Acolo unde ea ba e, ba nu e. Acolo unde ei doi se ceartă şuierat, printre dinţi, iar din cuvintele rostite musteşte răutate amăruie. Cred că dor cuvintele alea. În faţetele ochilor mei, figurile lor apar deformate, cu capete mari, hidrocefale, guri schimonosite şi bărbii mici, ascuţite, de copil. E una din nopţile în care ea nu e. El e treaz. Cu un gest lent, cu palma perfect întinsă, mă zdrobeşte de perete. Măruntaiele mele gri-verzui au pătat peretele.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.