O moştenire de familie
Bunicul meu, Tache (Dumitru), a fost mereu modelul meu inaccesibil în viaţă. Pentru că el era atît de cinstit încît, oricît de mult mi-am dorit să ajung ca el, cred că mereu am mai dat-o în bară pe undeva.
Ţin minte şi acum cînd, pe vremea lui Ceauşescu, elevă fiind, mergeam de destule ori fără bilet cu autobuzul sau troleibuzul. Nu o dată m-au prins diverşi controlori fără bilet. Uneori nu era nici măcar vina mea, pentru că, pe parcursul a cîteva staţii, nu exista nici un chioşc de bilete şi chiar nu aveam de unde să-mi cumpăr unul. Dar, în general, toate astea nu erau lucruri corecte pînă-n pînzele albe, după cum spunea bunicul meu. Şi după cum, de altfel, ştiam şi eu, cît se poate de bine. Cu cît am înaintat în vîrstă, cu atît am ajuns nu numai să-i apreciez tot mai mult sfaturile, dar chiar să i le pun în practică. Mi-am dat seama, brusc, că senzaţiile tari or fi ele tari, dar sînt destul de facile, şi că îmi doresc, de-a dreptul, chiar să cumpăr şi să compostez orice bilet posibil.
Bunicul meu, absolvent de ASE, inspector financiar şi funcţionar la CEC, s‑a gîndit el, un timp, la cei peste 80 de ani pe care-i avea cînd s-a născut copilul meu, cum să-l ajute şi pe acesta în viaţă. Cum să-l înzestreze, să nu-l lase de izbelişte în lumea asta cruntă. Ca să-i asigure strănepotului un viitor cît de cît, i-a pus acestuia, cam de pe cînd avea 3 ani, cît a fost în viaţă şi în putere (încă vreo patru ani), bani la CEC. Cîte o sumă nu mică, nici mare, ci modică, lunară, în consonanţă cu cinstea exemplară a bunicului meu (care, pe atunci, îşi putea permite să pună bani la CEC pentru că avea trei pensii: cea normală, una de veteran şi una pentru persoanele cu dizabilităţi, pentru că avea glaucom şi aproape nu mai vedea). Îi punea strănepotului bani cam o dată pe lună. De asemenea, capitaliza, constant, dobînda, mărind astfel, destul de semnificativ, suma iniţială.
Nu am ştiut niciodată cîţi bani erau în bancă. Ştiam doar că bunicul meu avea neîntrerupt grija lor. Cînd nu a mai văzut deloc şi nu mai putea ieşi din casă, punea mereu pe cîte altcineva să ia dobînda la termen şi s‑o depună şi pe aceasta. Era unul din scopurile vieţii lui.
Văzîndu-l atît de interesat de povestea asta, carnetele lui de CEC pentru copilul meu au căpătat, şi în mintea mea, alte proporţii. Desigur, unele mitologice. Mai ales pentru că banii erau depuşi în aşa fel încît doar copilul în cauză să-i poată scoate cînd va împlini 18 ani, mi s-au părut, brusc, o salvare în caz de extremă urgenţă. Eram foarte fericită că o autoritate, şi nu una oarecare, ci una patriarhală, şi un reper de onestitate, se ocupă de viitorul odraslei mele.
Copilul a împlinit 18 ani într-un an greu pentru familia noastră, cînd numai de miraculoasele carnete nu ne-a ars. Le‑am găsit după aceea, la ceva timp, cotrobăind prin teancurile de obiecte păstrate de la diverse generaţii. Şi au picat chiar la ţanc, într-o perioadă în care aveam o mare plată de făcut şi nu mai aveam bani aproape deloc.
Carnetele au părut, atunci, şi mai miraculoase. Ne-am hotărît, cu toţii, cîţi din membrii familiei am mai rămas, să mergem la CEC să ne scoatem banii, într-o procesiune protocolară. Am luat un taxi şi ne-am dus la agenţia CEC cea istorică, care între timp se mutase.
Odată intraţi în agenţie, a fost ca şi cum am fi trecut pe peronul 9 şi ¾, care duce în altă lume. Nu într-una magică, ci în trecutul doamnelor cu coc şi bluze largi, care îmbină căznit politeţea cu autoritatea. După o lungă aşteptare, ne-am dus cu tot familionul la doamna de la ghişeu şi i-am recitat povestea bunicului.
Ne-a ascultat, aş zice, cu interes şi ne-a informat apoi, cu o vădită părere de rău, după ce a răsfoit intens şi repetat cele două carnete, că avem de luat nici mai mult, nici mai puţin decît neimpresionanta sumă de 1200 de lei. 12 milioane de lei vechi.
Toţi anii şi toate eforturile preacinsititului meu bunic la asta se reduseseră. Dacă am mai fi „lucrat“ la dobîndă, dacă am fi scos banii înainte să se devalorizeze, revalorizeze, dacă, dacă…
În ciuda tuturor acestor „dacă“, am scos banii, atîţia cîţi mai erau. Suma noastră a rămas umila… 1200 (de lei). Cinstea bunicului meu nu l-a lăsat să ne îmbogăţească. Şi în banii moşteniţi trebuie să existe limite. Nu pot exista prea mulţi bani nemunciţi, picaţi aşa (deşi însuşi bunicul meu cîştigase, tot pe vremea lui Ceauşescu, o sumă impresionantă la Loto – e drept că repede se cam alesese praful de ea…).
Ne-am resemnat relativ rapid, insistînd, atît în vorbele, cît şi în gîndurile noastre, pe valoarea lor simbolică. Noroc, mai ales, cu fiul meu: după ce şi-a luat banii, părea relativ îngrijorat. Întrebîndu-l de ce, a spus că nu-i place să umble cu bani mulţi la el, nu se simte în siguranţă, trebuie să-şi facă un card.
Pentru el erau, deci, mulţi. Bunicul meu îşi atinsese scopul. Iar fiul meu îi moşteneşte, pare-se, preacinstea şi cumpătarea în materie de zerouri.