O mașină „rezistibilă”
Am o Dacia Logan din 2006, „mașina scriitorului sărac” – cum îmi zicea un prieten, tot scriitor, care deține același tip de autoturism. Sînt conștientă de faptul că mașina e deja o rablă și s-ar putea să-și dea duhul oricînd pe șoselele patriei, însă, ca orice „scriitor sărac” care se respectă, deocamdată nu-mi permit să o schimb cu alta. Chiar dacă nu conduc, după cîteva zeci de mii de kilometri chinuiți, parcurși ca pasager pe locul din dreapta, pot să-mi dau seama că această mașină e construită parcă în dușmănie față de șofer și, în general, față de cei care o folosesc. În afară de motorul Renault – de 1.4 în această nefericită variantă –, mașina e grea, leneșă, nu are demaraj, iar cele mai simple depășiri devin imposibile, tot ce conține mașina e cît se poate de „românesc”, pare făcută la mișto, pe colțul mesei, fără nici un fel de gîndire sau de logică. Scaunele sînt incomode, îți trece os prin os pînă ajungi la o destinație aflată, să zicem, la cel mult 400 de kilometri, ajungi atît de obosit de parcă ai fi cărat mașina în spate tot drumul. La 130 de kilometri la oră, pe autostradă, ai senzația că tocmai ai decolat cu un avion ATR, așa că e mai cuminte să mergi cu o sută, te depășesc toate TIR-urile. Uneori mai cad și piese din ea – bine, aici contribuie și gropile de pe drumurile noastre, se aprind markeri de bord și se sting după bunul lor plac, farurile sînt chioare, caroseria ruginește într-o iarnă cît la altele, mașini străine, în zece. Iarna, sistemul de dezaburire nu funcționează cum trebuie, așa că recurgi deseori la metoda „tradițională” de la Dacia 1300, adică ștergi geamurile cu cîrpa sau cu mîneca. Ștergătoarele zgîrie parbrizul și scot un zgomot apocaliptic, geamurile – oricît le-ai spăla – par tot timpul murdare. De vreo doi ani, s-a stricat și aerul condiționat, nici un un mecanic nu i-a dat de capăt, pierde pe undeva freon. Însă are Dacia Logan aer condiționat?! Nu, e o glumă, o adiere, briza mării, așa că am lăsat-o așa, vara sînt 50 de grade în mașină, se impun plecări la ore mici ale dimineții. Mai nou s-a stricat și vitezometrul – pornește doar cînd vrea el, iar cînd nu mai vrea, stă. Și cîte și mai cîte, calitate și excelență! Să nu uit – mașina e dotată cu un radiocasetofon, da, ați înțeles bine, casetofon... cu casete, dacă l-ar vedea un puști din zilele noastre, nici nu cred că ar ști ce este. De cele mai multe ori, am convingerea că nu mă deplasez cu o mașină, ci cu o căruță motorizată, e adevărat că pare bună de cărat pepeni la piață.
Mașina își are, ca orice mașină, povestea ei. A cumpărat-o taică-miu nou-nouță din fabrică, deși mulți l-au sfătuit pe atunci să-și ia o mașină ca lumea second-hand, la aceiași bani. Dar nu, lucrul nou nu se compară cu cel vechi – și-a zis el, plin de mîndria primului proprietar, adevărul e că, în 2006, o Dacia Logan era o mașină potrivită pentru un cuplu de ingineri de vîrsta a doua spre a treia, retrași la țară, care nu aveau alte necesități decît să meargă cu mașina o dată pe an pînă la mare sau săptămînal pînă la hipermarket. Taică-miu a îngrijit-o ca pe un bibelou – mașină ținută în garaj, bibilită de diferiți mecanici de ocazie, kilometri puțini la bord. I-o mai împrumutam noi pentru diferite filmări, așa cum spuneam mașina e bună cînd e vorba de cărat echipament, de pildă, pe atunci aveam o Super Nova – mașină și mai proastă, dar măcar mai fîșneață, a sucombat definitiv undeva la marginea Bucureștiului, prin Afumați. Cînd i-o aduceam înapoi, spălată impecabil, ne întîmpina cu o figură tristă: „Voi nu știți ce înseamnă să stai atîta timp departe de obiectul iubit!”. Pînă la urmă, cînd a ajuns, totuși, la concluzia că și-ar dori o mașină străină, măcar și second-hand, i-am cumpărat „obiectul iubit” la un preț preferențial – știam măcar că mașina a fost bine îngrijită și avea un pic peste 60.000 de kilometri parcurși. Acum, de cînd e nemulțumit de „mașina străină” care a devenit la rîndul ei o rablă, taică-miu se uită cu jind la fostul „obiect iubit” care nu-i mai aparține, tot speră că îl va primi la un moment dat înapoi.
Așadar, Loganul a ajuns în cartierul nostru unde veșnic te învîrți o jumătate de oră în căutarea unui loc de parcare și abia de aici începe povestea ei. Într-o zi, i-am surprins pe niște puștani jucînd fotbal pe stradă și izbind din cînd în cînd cu sete în Logan: „Nu mai trage, bă, în mașină!” – ar fi zisul unul. „Lasă, bă, că ăsta e Logan și e mașină rezistibilă!”, a zis un alt puști. Da, avea dreptate, e mașină „rezistibilă”, n-am avut mari probleme cu ea, în afară de cele enumerate mai sus, iar cîteodată îmi dau seama că, de voie, de nevoie, m-am atașat de ea. În nici un caz nu este „obiectul iubit” suprem, însă mi-e dragă așa cum poate să-ți fie dragă o rudă amărîtă de la țară, are ea doar patru clase, e cam agramată și cam țoapă și te cam face de rîs cînd vine în vizită la oraș, însă e a ta, ți-o asumi, face parte din familie. Așa și cu Loganul. De fapt, nu cred că ne atașăm atît de obiecte, cît de utilitatea lor imediată sau de amintirile care ne leagă de ele, o mașină, de pildă, e mai mult decît un obiect, e un tovarăș de drum, de călătorie, suportă toate rătăcirile noastre dintr-o parte în alta. Loganul „rezistibil” ne-a însoțit la mai bine de 100.000 de kilometri din viața noastră, pe drumuri proaste de la țară sau pe autostrada impecabilă din Germania, a asistat impasibilă la toate planurile pe care ni le-am făcut, ne-a suportat toate certurile (oare de ce cuplurile se ceartă cu predilecție în mașină?) sau, mai rău, toate cîntecele pe care le-am lălăit din plictiseală, la drum lung, toate albumele Beatles cap-coadă, că doar unde era să folosim un radiocasetofon... cu casete? A participat indirect sau uneori chiar în mod direct, căci am montat camere video pe mașină, la o grămadă de filmări, am dus-o prin toate hîrtoapele fără să ne pese, sărăcuța, ne-am împotmolit în noroi pe culmea unui deal, ne-am zis că n-o mai scoate de acolo nici tractorul și, totuși, am împins-o și am ieșit la liman. Cu chiu, cu vai, Loganul „rezistibil” a ajuns la Split, în Croația, iar după 800 de kilometri de autostradă, cu un vîjîit permanent în cap și cu geamuri întredeschise, căci se stricase deja „aerul” și afară erau 35 de grade, cînd am ajuns în sfîrșit la destinație, într-un orășel încîntător de pe malul Adriaticii, nu mai știam care-i stînga și care-i dreapta. Loganul „rezistibil” a ajuns și la Berlin, mi-am zis că o să ne fie rușine cu ea pe acolo și că n-o să ne respecte nimeni, or să ne facă disprețuitor cu farurile ca să ne dăm la o parte, așa cum fac șmecherii de aici – aiurea, era plin și pe acolo de rable, nemțești, e adevărat, însă multe mașini vechi și bine întreținute, funcționale, în fond, căci o mașină n-ar trebui să fie un soi de „blazon”, să-ți arate statutul, să te dai mare cu ea, iar traficul a fost cel mai civilizat pe care l-am întîlnit într-o capitală europeană, toată lumea respecta regulile, stopurile, bicicliștii, era o relaxare să conduci în Berlin, am aflat, chiar și o rablă de Logan. Aceeași mașină a parcurs – și nu doar o dată – întreg litoralul bulgăresc, a parcat și în fața hotelurilor, dar și prin sătuce la doar 300 de metri de mare, acolo a zăcut vreo săptămînă pînă s-a umplut de nisip, aproape că a intrat în pămînt. Loganul s-a rătăcit și prin munții Bosniei atunci cînd GPS-ul ne indica doar drumuri fără asfalt, a ajuns pe o culme înverzită, eram numai noi, mașina asta și vreo trei măgăruși, în fața noastră se întindea o țară străină, necunoscută, rareori m-am simțit mai fericită ca atunci, ia te uită pînă unde ne-a adus „obiectul iubit”!
În București, mașina „rezistibilă” stă parcată cu săptămînile, nu prea avem nevoie de ea, avem picioare cu care ne putem deplasa, nu vrem să contribuim la haosul, entropia unui oraș în care mașinile îi vor depăși ca număr pe locuitori. Nu-i înțeleg pe cei care au nevoie de mașină ca să meargă pînă la farmacie și care vor să o parcheze eventual chiar în farmacie, mi se pare de prost gust și tipic pentru lumi mai puțin civilizate în care mașina e totul, mașina e simbolul prosperității. Avem vecini care stau în case mizere, pe jumătate ruinate, însă în fața lor tronează bemveul adus/furat din Francia sau Germania, îmi pare rău că o mașină atît de bună, în fond – calitate și excelență, vorba aia –, ajunge pe mîna mitocanului și cocalarului români. Între timp, mă mulțumesc cu Loganul „scriitorului sărac”, căruța motorizată a omului cinstit și fără privilegii cum sînt cei mai mulți dintre noi, care muncește de 20 de ani onest în domeniul său și tot nu-și permite să schimbe o rablă cu o mașină mai decentă... oare ce țară-i asta?