O lume ipotetică

„Pentru voi a fost Regina voastră, pentru noi a fost Regina” – cuvintele din discursul președintelui Franței, Emmanuel Macron, ca omagiu adus Reginei Elisabeta a II-a, au explicat probabil cel mai bine emoția simțită de miliarde de oameni din întreaga lume la aflarea veștii morții celei mai longevive regine din istoria Marii Britanii. 

O emoție care s-a răspîndit cu puterea unei unde de șoc, provocînd un sentiment de pierdere și de suferință la nivel planetar. O întristare globală care a părut că suspendă, brusc, toate celelalte probleme ale omenirii. În mass-media și social media, oameni de pretutindeni, care n-aveau nimic de-a face nici cu Marea Britanie, nici cu monarhia, oameni din toate categoriile sociale și din toate țările și-au exprimat, fiecare în felul său, sentimentele de dezolare și acel gol care nu e pe deplin comprehensibil – căci, pînă la urmă, lăsînd la o parte indiscutabila personalitate a Reginei, ce anume poate justifica această suferință exprimată și simțită într-un mod atît de profund, de atît de mulți oameni? Ce anume am pierdut, odată cu pierderea Reginei? Este o suferință autentică și, dacă da, ce anume ne dezvăluie aceste sentimente despre noi înșine? 

Mi-am pus întrebarea în siajul unor voci cinice, existente în mod inevitabil, care au criticat „cerebral” această afișare a mîhnirii, la nivel global, etichetînd-o a fi un simplu „sentimentalism” sau o chiar o autosugestie în masă. Cum să suferi pentru cineva cu care n-ai nici în clin, nici în mînecă? Este, susțineau acele voci, mai degrabă un comportament de tip efect de domino, influențat de cutume sociale – dă bine, adică, să te arăți întristat la moartea unei asemenea personalități.

Însă de ce ar da „bine”? Și nu cumva această suferință este, totuși, una autentică? Am deplîns pierderea unei personalități sau a unui simbol?

Relațiile para-sociale

În 1956, doi sociologi americani,  Donald Horton și Richard Wohl, au patentat termenul de relație para-socială, în lucrarea Mass communication and para-social interaction: Observations on intimacy at a distance, analizînd, pentru prima oară, acea suferință publică provocată de pierderea unei personalități – este aceasta reală sau, mai degrabă, o influență mentală? Într-un mod firesc, acceptăm suferința provocată de moartea unui membru al familiei sau a unui prieten ca fiind autentică, însă pe ce temei putem accepta autenticitatea unei dureri simțite la moartea unei personalități pe care nu am cunoscut-o decît prin prezența ei publică?

Relațiile para-sociale, susțin sociologii, se dezvoltă și există unilateral, între o persoană și o personalitate publică, o celebritate, un politician sau un membru al regalității, ca un soi de exteriorizare a unei admirații. În zilele noastre, acest tip de relații sînt intermediate, mai ales de către mass-media și social media – ceea ce le poate da un caracter fictiv. Expunerea repetată la detaliile vieții acelei personalități, pe care o admirăm, dezvoltă în noi un sentiment de intimitate care creează mai apoi o senzație de prietenie și chiar de identificare cu personalitatea respectivă. Este un fel de îndrăgostire, ca atunci cînd ne regăsim în celălalt, identificînd puncte comune. Or, cum, într-o relație para-socială, îndrăgostirea se raportează la cineva superior, mai degrabă un model, ajungem, inevitabil, și la o gratificare de sine: „Și eu gîndesc în felul acesta!”. 

În plus, o asemenea relație ne motivează să consolidăm în noi acele calități pe care le identificăm, la un nivel superior, în persoana admirată. În funcție de intensitatea acestor relații para-sociale putem simți bucurii, dar și suferințe reale (în cazul în care personalitatea de care sîntem conectați este afectată de un eveniment pozitiv sau negativ). 

Ce se întîmplă însă atunci cînd personalitatea depășește statutul uman, devenind un simbol? Cînd sîntem îndrăgostiți nu de personalitatea mediatizată, ci de ceea ce această personalitate reprezintă, la nivel metaforic?

„Nu văd de ce ar trebui să credem că singura durere care ar putea avea o justificare socială, și care ar fi considerată drept reală, ar putea să apară doar în contextul unor relații reciproce”, a declarat recent, pentru revista Nature, Michael Cholbi, filozof și etician la Universitatea din Edinburgh, Marea Britanie, adăugînd că există un sens legitim ca oamenii să deplîngă pierderea unor personalități publice în care, de fapt, și-au investit propriile identități, prin adoptarea și perpetuarea acelorași valori. „Este vorba despre pierderea cuiva care a jucat un rol important în construirea și sedimentarea propriilor valori și preocupări. Astfel că, la moartea acelei personalități, se simte nu doar o pierdere de ordin fizic, ci, într-o oarecare măsură, există sentimentul de pierdere a unui segment al propriei persoane.”

În același articol, Louise Richardson, filosof și co-autor al cercetării  Grief: A Study of Human Emotional Experience (Universitatea din York), afirmă că durerea resimțită într-o relație para-socială denotă și o pierdere a posibilităților și a aspirațiilor. „În general, experiența durerii este resimțită ca un fel de perturbare a lumii. Cînd ne copleșește, se declanșează în noi un soi de sentiment de distrugere a propriilor aspirații. Tipul de pierderi pentru care ne întristăm sînt cele care perturbă acea lume ipotetică, ceea ce poate explica sentimentele de durere legate de moartea Reginei”, a conchis Richardson, amintind de „Teoria spulberării lumii ipotetice”, dezvoltată de Ronnie Janoff Bulman (profesor emerit al Departamentului de Științe Psihologice din cadrul Universității din Massachusetts), în 1992.

Lumea ipotetică

Lumea ipotetică este acea lume lăuntrică a fiecăruia dintre noi, care funcționează ca un soi de ancoră. Definită de Ronnie Janoff Bulman, ca fiind un set de credințe fundamentale pe care le avem despre lume și cu care ne naștem, lumea ipotetică este un soi de ghid al predictibilității, care ne conferă un sentiment general de siguranță, care ne permite să înfruntăm viața și care ne motivează în fiecare zi să ne dăm jos din pat. 

Prima credință a acestei lumi ipotetice este că, în general, lumea este bună. Chiar dacă sîntem asaltați zi de zi de știri violente, pline de cruzime și atrocități, nu ne va fi frică să ieșim pe stradă, terorizați că trecătorii vor sări să ne bată. A doua credință se referă la sensul acestei lumi – căci, în ciuda evenimentelor haotice care dau buzna peste noi, purtăm în noi convingerea că există de fapt o ordine, o stabilitate și o predictibilitate, în virtutea acelei legi metafizice a compensației: un eveniment, fie el negativ sau pozitiv, se petrece, în general, în funcție de comportamentul unei persoane, astfel încît funcționăm cu convingerea că lucrurile nu ni se întîmplă în mod aleatoriu. În plus, tot în baza acestei credințe, avem certitudinea că, de fapt, ne putem controla destinul, prin comportamentul pe care îl adoptăm – și că cele mai importante evenimente din viața noastră depind doar de noi. A treia credință de bază a acestei lumi ipotetice este valoarea de sine: cu cît ne percepem ca fiind mai valoroși, cu atît vom considera că merităm o viață bună și vom fi mai încrezători în propriile forțe.

Revenind la relațiile para-sociale, acestea se dezvoltă în ambianța acestei lumi ipotetice. Un model spre care aspirăm ne confirmă și, mai mult, ne dă încredere că această lume lăuntrică nu este doar o himeră, o părere personală. Se formează astfel o punte solidă cu exteriorul, iar lumea din afară devine într-adevăr mai bună, are un sens, o stabilitate, iar faptul că valorile noastre imanente au o reflexie în acel model ne ridică stima de sine. Drept care, cînd această relație este întreruptă, la fel ca în cazul unui eveniment care ne afectează, lumea noastră ipotetică este zdruncinată, devenim vulnerabili și trăim un sentiment real de pierdere, de debusolare. Totuși, la nivel mental, există un mecanism care ne poate ajuta să trecem peste durere: introiecția, asimilarea eului unei alte persoane în propriul eu, pe care mai apoi îl manifestăm prin imitarea inconștientă a comportamentului acelei persoane. Cu alte cuvinte, nu ne delimităm de acele valori, ci continuăm să credem în ele și să le propovăduim.

„În mijlocul lumii noastre în schimbare rapidă și deseori tulbure, prezența ei calmă și demnă ne-a dat încredere să înfruntăm viitorul așa cum a făcut ea, cu curaj și cu speranță”, a rostit David Conner, decanul de Windsor, în timpul ceremoniilor funerare. 

Și este posibil ca Regina Elisabeta a II-a să fi fost cel mai iubit lider din lume și datorită acestei prezențe calme și demne, devenind un simbol într-o lume care, deși clamează pacea și demnitatea pe toate gardurile, se consumă în conflicte și dezonoare. Relația para-socială pe care oamenii au stabilit-o cu Regina a fost, mai degrabă, o relație cu întreaga lume ipotetică pe care a reprezentat-o. O aspirație pentru acea lume frumoasă și demnă spre care, de fapt, tînjim și de care avem nevoie ca de o ancoră.

Și la fel de posibil este ca, pentru mai bine de jumătate din populația Terrei, cei peste patru miliarde de oameni care au urmărit funeraliile, noțiunile de demnitate și grație să rămînă încă valorile și credințele lor fundamentale. Iar simbolul Reginei va sălășlui și de acum înainte și în lumea ipotetică pe care a demonstrat-o, dincolo de orice dubiu, ca fiind una posibilă, dar și în lumea reală.