O lume etichetată
Observ de multă vreme un paradox social: pe de o parte se pledează, destul de vehement, contra „etichetelor” văzute ca expresie a prejudecăților, pe de alta, există o voluptate a etichetării.
În zilele noastre, orice comportament care pare că nu este în concordanță cu morala timpului primește o denumire, este clasificat, atît din punct de vedere psihologic, cît și social, este analizat prin studii și cercetări și livrat ca un soi de certitudine a ticăloșiei.
Bunăoară, în mentalul colectiv au intrat deja denumiri precum ghosting, breadcrumbing, benching, fiecare termen descriind în detaliu un comportament relațional considerat a fi antisocial.
De pildă, ghosting (provenit din cuvîntul englez ghost, „fantomă”), cu subetichetările sale simmering sau icing, descrie comportamentul cuiva care întrerupe orice comunicare și contact cu o altă persoană, fără a da vreun avertisment sau o justificare. Termenul a apărut pe undeva pe la începutul anilor 2000, referindu-se inițial la relațiile romantice, extinzîndu-se mai apoi și în alte domenii care implică interacțiunea între oameni (precum relațiile de muncă).
Fiind folosit, din ce în ce mai mult, în tot felul de articole care veneau în ajutorul victimelor unor iubiri neîmpărtășite, a ajuns să fie luat în seamă de cercetători, existînd pînă în prezent numeroase studii psihosociale ale „fenomenului”, termenul fiind inclus și în Collins English Dictionary în 2015.
Astfel, toate persoanele care părăseau o relație, fără a da o explicație, au fost etichetate și puse într-o categorie aparte, fapt ce avea să ușureze tristețea persoanei abandonate căreia i se oferea colacul de salvare al unei explicații. Persoana astfel părăsită nu are nici o vină, vina exclusivă fiind îndreptată către cel care folosește tactica de ghosting. Aceasta este definită ca avînd un comportament egoist prin excelență, fiind centrată pe sine, un manipulator care se face vinovat de abuz emoțional. Deși termenul a fost vehiculat în special în direcția bărbaților, mai multe studii au conchis că, de fapt, femeile sînt de cele mai multe ori „vinovate” de ghosting.
O altă etichetă modernă a comportamentelor relaționale este breadcrumbing – „firimituri de pîine”. Termenul este mai recent și desemnează tactica unor persoane de a înșela, dînd speranțe „cu lingurița”. Un soi de ispitire, de dragul jocului.
La fel ca ghosting-ul, breadcrumbing-ul a devenit rapid popular, fiindu-i dedicate multe articole, studii și cercetări în domeniul psihologiei.
Au apărut chiar semnale de atenționare, făcîndu-se portretul-robot al cuiva vinovat de breadcrumbing: Este o persoană care flirtează în mod repetat, dar nu ia inițiativa unei invitații. Trimite mesaje doar pentru te saluta sau a-ți face un compliment, însă ignoră sugestiile unei posibile întîlniri. Postează comentarii pe profilul de rețelele sociale, însă nu răspunde la mesaje și nici nu se angajează vreodată într-o conversație adecvată. Chiar dacă uneori va spune „Hai să bem o cafea”, nu va continua niciodată invitația, pentru a stabili o dată sau un loc.
Și în acest caz au apărut diagnostice de natură psihologică: „Persoana poate avea o problemă de sănătate mintală, cum ar fi tulburarea de personalitate narcisică. Aceste tactici îi fac pe cei cu tendințe narcisiste să se simtă puternici și speciali”, după cum conchide, într-un articol de pe psychcentral.com, doctorița Gemma Harris.
O altă etichetă comportamentală este benching, care definește comportamentul cuiva care nu se implică prea mult într-o relație – care pune, cu alte cuvinte, cealaltă persoană pe „banca de rezervă”.
Revista Harper’s Bazaar dedică acestui comportament un amplu articol: „Benching este tendința teribilă pentru întîlniri din 2023 – și este mult mai rău decît ghosting-ul”. Articolul, cu iz de alarmă, avertizează din start: „Din ce în ce mai multe cercetări sugerează că benching-ul va fi folosit mai mult în acest an”.
Pentru a-și atenționa cititorii asupra acestui nou „flagel” emoțional, autoarea articolului descrie semnalele la care ar trebui să fie atenți oamenii: „Dacă observați o scădere bruscă a contactului în urma unor mesaje prelungite sau apeluri telefonice, și apoi persoana respectivă revine, dar într-un mod aleatoriu, sînteți supuși benching-ului”.
Iar benching-ul este, potrivit autoarei, cea mai nocivă nouă meteahnă socială: căci persoana vinovată apare întotdeauna taman atunci cînd reușești s-o uiți.
Însă nimic nu se compară, în opinia jurnaliștilor britanici, cu cel mai recent flagel: fizzling.
Potrivit Mirror, fizzling este o „ultimă tendință crudă, în lumea întîlnirilor romantice”, care „le fură oamenilor stima de sine, îi aruncă în depresie”. Spre deosebire de celelalte comportamente etichetate, fizzling desemnează persoanele care aleg să încheie o relație, îndepărtîndu-se în mod treptat.
A fi supus unui tratament fizzling este considerat a fi „îngrozitor” și mult mai rău decît ghosting-ul pentru că „nu poți termina o relație în cunoștință de cauză, pentru că genul acesta de comportament declanșează nesiguranțe profunde, persoana vizată întrebîndu-se mereu dacă greșește cu ceva și se luptă cu lipsa de entuziasm în comunicare a celui care se retrage“.
Totuși, intervievat de WELT pe acest subiect, psihologul Guido F. Gebauer a declarat că nu crede că fizzling-ul este chiar atît de dramatic ci mai degrabă legitim, fiind de preferat să lași o relație să expire în acest fel. În termenii noii etichete, psihologul a mai declarat că nu este vorba despre nici o nouă „tendință” socială, ci de un „comportament uman absolut normal”: „Nu este nimic în neregulă cu dispariția treptată a contactelor, dacă entuziasmul, pur și simplu, nu mai există într-o relație”.
Eticheta, fals colac de salvare
În trecerea în revistă a acestor așa-numite noi comportamente (anti)sociale, descrise ca fiind unele mai nocive decît altele, pare că lumea este supusă unei serii de atentate asupra romantismului. În siajul atîtor articole alarmiste, una dintre întrebările emoționale ar fi: Poate ar trebui să evităm cu toții, pentru totdeauna, să mai avem relații?
Însă o altă întrebare rațională se impune: De ce avem atîta nevoia de a eticheta comportamentele umane? Răspunsul evident ar fi că eticheta pare a fi un colac de salvare, care dă certitudini. Te face nu doar să „înțelegi” facil problema, dar să o și depistezi de la primele semnale – pe care azi le înveți rapid din mass-media sau dînd o simplă căutare pe Google.
În același timp, însă, cînd etichetăm oamenii după aceste rețete și scheme, fixate de alții, gîndirea și curiozitatea și chiar stima de sine ne sînt anulate. Interesul pentru a explora un comportament, atît al celuilalt, cît și al nostru, ia sfîrșit, căci, încadrîndu-ne în tipare prestabilite, ajungem la credința că știm totul despre celălalt și despre noi. Iar concluzia este una categorică: celălalt are toată vina, iar noi – nici una.
Etichetele oferă soluția cea mai facilă pentru a decripta comportamentul cuiva, privîndu-ne însă de contextualizare, de observarea nuanțelor și, mai mult, de a ne explora pe noi înșine în raport cu celălalt. În plus ne conferă acel statut fals privilegiat de societatea noastră – statutul de victimă, ceea ce, în paranteză fie spus, e un construct social contrar firii umane, programată prin instinctul de supraviețuire.
Etichetele ne duc pe drumul fără întoarcere al prejudecăților – pînă în momentul în care nu mai considerăm interlocutorul un individ de sine stătător, cu o viață complexă, cu sentimente și un sistem valoric, ci îl încadrăm în niște jaloane „obiective”, dezumanizîndu-l.
Potrivit cercetătorului francez Marc Jahjah, acest fenomen este din ce în ce mai prezent pe rețelele sociale, unde umanul este redus la cîteva atribute.
Oamenii care se lasă conduși de etichete își limitează propriul potențial, se lasă cuprinși de frustrare și nefericire, plătind confortul de a crede că au înțeles totul prin depresii și anxietăți. În plus, etichetele au și un „dar” autoprofetic. Dacă începi să crezi cu tărie o anumită formulă, aceasta se va îndeplini.
Frank Tannenbaum, istoric și sociolog austro-american, este fondatorul teoriei etichetării, extrem de vehiculată în anii 1960 și 1970, dezvoltîndu-se în timp și fiind populară pînă în prezent. Tannenbaum susținea că stigma este definită ca o „etichetă puternic negativă care schimbă atît conceptul de sine, cît și identitatea socială a unei persoane”.
În plus, potrivit sociologului, identitatea de sine și comportamentul indivizilor pot fi determinate sau influențate de termenii folosiți pentru a-i descrie sau a-i clasifica. Etichetarea este astfel asociată cu conceptul de profeție autoîmplinită prin „dramatizarea răului”, concentrîndu-se pe tendința majorităților de a-i eticheta negativ pe cei care sînt percepuți ca deviind de la normele culturale standard.