O lume ca-n St. Vincent

14 ianuarie 2015   Societate

Cînd eram mică, lumile mele ideale erau aproape în exclusivitate Disney. Iubirea era ca-n „Albă ca Zăpada“ (erai bună, cîntai ce cîntai, şi Prinţul visurilor tale venea, dacă ţi-era urît noaptea, în pădure, apăreau creaturi benigne şi drăgălaşe, care te scoteau din necaz, dacă mureai, puteai fi înviat etc.), fericirea – ca-n „Mary Poppins“ (zburai cu umbrela, lipeai stele pe cer, toţi duşmanii deveneau prieteni în intervalul dintre cele douăsprezece bătăi ale ceasului de la 12 noaptea).

Odată cu trecerea anilor, am descoperit că lucrurile nu mai sînt chiar atît de idilice: nu întotdeauna reuşeşti ce ţi-ai propus, relaţiile amoroase nu ţin la infinit, ba chiar se mai şi moare. În condiţiile astea, modelul Disney a fost înlocuit, pe undeva, pe parcursul drumului, cu alte modele: să le spunem, simplificînd masiv, Disney pentru adulţi... Un tip de filme în care răul şi derizoriul sînt prezente, dar asimilate, într-un mod benign, în cocteilul general pozitiv. Filme pe care le putem include în rîndul comediilor – poate – negre, în care răul nu e pus deoparte şi încuiat în sertarul lui, ci subsumat şi apropriat unei idei mai permisive de bine.

Cel dintîi pe care l-am văzut pe linia asta a fost Little Miss Sunshine (Fiecare se crede normal, Jonathan Dayton, Valerie Faris, 2006, cu Toni Collette, Steve Kinnear, Alan Arkin, Abigail Breslin): povestea unei familii în care nu numai că nimeni nu era perfect, dar aproape fiecare era departe de linia de plutire: tatăl, care predica despre cum să reuşeşti în viaţă, era un loser; fiul cel mare făcuse un legămînt al tăcerii; unchiul, fost profesor univesitar şi gay, încercase să se sinucidă; bunicul era dependent de droguri şi obsedat de sex; fiica cea mică şi grăsuţă avea obsesia concursurilor de Miss pentru copii... Călătoria lor iniţiatică, spre concursul ce se va dovedi falimentar, rezolvă problemele tuturor, dar nu în modul cel mai la îndemînă şi salutat de societate (cel al succesului evident). Ci în cel al înţelegerii între membrii acestei familii (despre care ai tinde să spui că este atipică, dar, de fapt, cred că e destul de tipică) şi al resemnării fiecăruia cu hibele sale.

St. Vincent (2014, Theodore Melfi, cu Bill Murray, Melissa McCarthy, Naomi Watts, Jaeden Lieberher) merge, întrucîtva, şi pe linia lui Little Miss Sunshine. Vincent, personajul interpretat cu farmecul dintotdeauna de Bill Murray, pare un bătrîn nu doar morocănos, ci şi depravat şi lipsit de o minimă compasiune. Întîlnirea cu Oliver, băiatul vecinei sale, căruia ajunge, printr-un bizar concurs de împrejurări, să-i fie babysitter, scoate la lumină o altă faţă a personajului: una chiar nobilă şi altruistă. Da, e adevărat, Vince îl ia pe Oliver la curse, unde-l învaţă să parieze, precum şi în barul în care bea în mod obişnuit şi îi face cunoştinţă acestuia cu „o doamnă a nopţii“ – prostituata rusoaică gravidă care-l vizita din cînd în cînd. Dar, în acelaşi timp, îl învaţă pe Oliver să se apere, să se descurce în comunitate şi să-şi facă prieteni – o serie de valori esenţiale într-ale bărbăţiei  şi onoarei, într-o perioadă dificilă pentru băiat, în care părinţii acestuia divorţau.

Felul în care, atunci cînd Vince are un atac şi are nevoie de îngrijiri medicale serioase şi de durată, toţi cei din jurul lui se mobilizează, formînd o comunitate ciudată, dar funcţională, poate fi socotit drept o soluţie de supravieţuire colectivă reuşită. Chiar dacă din comunitatea respectivă făceau parte prostituata, mama recent divorţată şi plină de frustrări, copilul şi Vincent însuşi, despre care aflăm că luptase în Vietnam... Toţi aceştia reuşesc să-l scoată din necaz pe Vincent. Mai mult de atît, Oliver şi-l alege şi drept subiect într-un eseu pe care-l avea de scris pentru şcoală şi care avea drept temă... un sfînt al zilelor noastre.

Cu astfel de filme mai facem cîte un pas nu doar spre schimbarea accepţiunii asupra... sfinţeniei (înlocuind-o pe una conservatoare cu o alta, mai adaptată zilelor noastre mai neconvenţionale), ci şi a celei lărgite, privind familia: care nu trebuie să fie, neapărat, doar summum-ul rudelor de sînge, ci şi cea a celor uniţi prin sentimente, acţiuni şi loialităţi comune. 

Mai multe