O lume aproximativă

De cînd mă știu, am trăit în România pe care mi-am ales-o, deliberat, drept loc al existenței, într-o lume aproximativă. O lume în care nimic nu era chiar atît de fix, în care totul părea că se poate negocia, ajusta măcar pe ici, pe colo-colo, în care nimic nu părea definitiv. Și eram cît se poate de mulțumită de această relativitate și ambiguitate a lucrurilor. 

Eram, spun, pentru că în toate există o limită. Din păcate, se pare că pentru unii dintre  noi, românii, uneori (de cele mai multe ori?) acea limită e doar moartea. Ne oprim din aproximațiile noastre doar cînd o dăm în bară evident, cînd o facem lată în sens negativ: pe scurt, doar atunci cînd acțiunile noastre au consecințe dramatice și mor oameni. Mor oameni absurd, tragic, infernal, oameni despre care nimeni n-ar fi crezut că nu mai au de trăit. 

Doar cînd mor, înfiorător și în număr mare, începem să ne punem întrebări și să ne îndoim. Să ne îndoim de sistemul nostru călduț, în care totul se negociază, pe care eu însămi, de pildă, țin minte că îl lăudam, în¬tr‑un fel, mai demult: îl opuneam regulilor prea stricte din Franța…

Cînd, însă, în ajunul unei zile în care de obicei ne jucam plăcut de-a moartea, apare moartea adevărată, ne îngrozim, și, brusc, realizăm: rea¬li¬zăm că trăim într-o lume atît de nesigură, o lume care se ține așa, într-un vîrf de ac sau în mai multe vîrfuri de ace. Ne petrecem ore în clădiri din cuburi asamblate de copii neîndemînatici, care pot fi spulberate la primul cutremur mai serios. Ne „distrăm“ în cluburi și baruri a căror precaritate o catalogăm drept boemie (și) ca să nu ne pună pe gînduri. Apelăm la medici care, uneori, ne „rezolvă“ doar aparent. Ne urcăm în mașini ai căror șoferi fac excese de viteză și beau doar cîte un pahar. Ne lăsăm copiii pe mîna unor profesori care își povestesc viețile și-i trimit acasă…

Și lista aproximațiilor ar putea continua. Ele pot fi ilare, cînd nu devin criminale. Le putem trata, pe unele, în anumite situații, cu umor și ironie, dacă ne țin curelele și nu sîntem prea iritați de ce ni se întîmplă. Putem fi înduioșați de autorii lor, ne poate fi milă de ei, dacă nu devin responsabili de tragedii. 

Cînd se întîmplă o tragedie, umorul și mila se lasă așteptate. Ne cuprind furia și tristețea - o tristețe sfîșietoare, fără capăt. Nu ne mai putem consola, așa cum o făceam eu, una, cîndva, că la noi nu e ca-n SUA, de pildă, unde se petrec, din cînd în cînd, oribile omoruri în masă, cînd cîte un psihopat intră într-un colegiu și împușcă la întîmplare. Neglijența noastră, relativizarea regulilor, în care am trăit, mai mult sau mai puțin, cu toții, de ani, se dovedesc la fel de criminale. La fel de fără întoarcere. Nu se mai pune problema intenției, a deliberării. Am trecut, din păcate, linia asta, într-un teritoriu dureros de explorat.