O lume a poveștilor

Înduioșată de sluțenia piticului Cinabru și de suferințele mamei acestuia, zîna Rosabelverde ticluiește o vrajă. Pieptănîndu-l cu un pieptene magic împrăștie în jurul lui un farmec atît de puternic încît provoacă o hipnoză în masă și oricine l-ar fi privit n-ar mai fi văzut realitatea, ci o fantasmă.

Astfel, chiar dacă Cinabru este esența răului, urît atît fizic, cît și sufletește, datorită vrăjii oamenii nu-i mai văd goliciunea sufletească, ci îl consideră un om plin de generozitate. Nu mai văd o lighioană care mușcă și mîrîie, ci un tînăr rafinat, cu darul conversației. Nu-și mai dau seama că au de-a face cu o creatură malițioasă și hîdă, ci sînt convinși că au în față o persoană delicată și chipeșă. În plus, toate meritele pe care le-ar fi avut cineva care ar fi muncit în preajma sa i-ar fi revenit lui. Lighioana ajunge astfel, grație magiei, la onoruri nemeritate, devenind chiar ministru – iar din această funcție nu va face nimic altceva decît să sărăcească țara, să supună locuitorii la cazne și batjocură – însă, din nou, înrobită de vrajă, lumea va accepta toate neajunsurile cu bucurie, percepînd înjosirea drept dar divin, iar pe tiran – drept un binefăcător.

Piticul Cinabru, povestea lui E.T.A. Hoffmann, este pentru mine nu doar prima poveste pe care am buchisit-o pe cînd eram copil, ci și una care m-a marcat și m-a însoțit întreaga viață ca un memento că deși realitatea este, uneori, atît de cumplit de evidentă, o pîclă vrăjitorească ne poate acoperi atît ochii, cît și mintea, făcîndu-ne prizonierii unei fantasme.

Și m-am gîndit la această poveste în contextul unui prezent în care se vorbește din ce în ce mai mult despre acele „narative” – un termen care desemnează nu doar un fake news, ci o întreagă țesătură de fake news-uri, scenarii ale unei realități paralele, întru totul echivalente vrăjii zînei Rosabelverde.

Însă narativele care pot subjuga națiuni întregi nu sînt o invenție modernă – după cum afirmă psihiatrul Boris Cyrulnik, în cea mai recentă carte a sa, apărută luna trecută la editura Odile Jacob.

Nazismul a fost un astfel de narativ. La fel, și comunismul. Pornind din vremurile copilăriei sale, cînd a trăit pe deplin persecuțiile contra evreilor, Cyrulnik face o analiză a acestor narative, explicînd mecanismele care le conferă atîta putere și le atrag atîția adepți. Încă din titlul Le Laboureur et les Mangeurs de vent. Liberté intérieure et confortable servitude, Cyrulnik face o distincție între cei care muncesc din greu ca să mențină în permanență o relație directă, neobosită și nealterată cu realitatea, oameni pe care îi numește „truditori”, și „devoratorii de vînt”, cei care se lasă prinși în mrejele vrăjilor ideilor livrate de-a gata, complăcîndu-se în comoditatea unor stereotipuri, căzînd într-o realitate paralelă.

„Cînd vorbim despre tagma persecutorilor, vorbim și despre intelectuali de prim rang, despre psihopați sau delincvenți, însă vorbim și despre un mare număr de oameni pur și simplu obișnuiți” –  scrie Cyrulnik, afirmînd totodată că mulți dintre acești oameni obișnuiți, pe care îi caracterizează „lenea gîndirii”, sînt, de fapt, cei care înlesnesc instaurarea dictaturilor. Spre deosebire, „truditorii” vor munci pentru aflarea unui adevăr – se vor informa și vor trece prin sita rațiunii orice scenariu, fără a se lăsa manipulați de vorbe meșteșugite și visuri de grandoare. Însă aceștia, după cum sugerează și singularul folosit în titlul cărții, sînt, de obicei, mai puțini decît „devoratorii de vînt”.

„Euforia care promite o utopie se opune bucuriei autentice a truditorilor, cei care muncesc pentru a descoperi bogăția care sălășluiește în banalitate. Cei îndrăgostiți de grandoare nu se obosesc să-și pună întrebări care i-ar deranja din visare, ci preferă acea coerența extatică ce îi rupe de realitate și îi menține într-o logică a iraționalului, un delir metodic elaborat și atît de strălucitor încît orbește gîndirea, împiedicînd orice urmă de îndoială, interzicînd dilemele care ar dilua extazul delirului logicii lor.”

Ce îi face totuși pe unii să pice în plasa acestui delir al logicii? În primul rînd o lene a gîndirii și o simplitatea binară care le conferă o stare de siguranță – totul trebuie să fie clar, negru și alb, fără nici o umbră de îndoială, ca să aibă siguranța că au înțeles pe deplin despre ce este vorba.

„Copiii sînt țintele inevitabile ale acestor discursuri mult prea clare, fiindcă ei au nevoie de categorii binare pentru a începe să gîndească: tot ce nu e frumos e rău, tot ce nu e mare e mic, cine nu e bărbat e femeie. Datorită acestei clarități arbitrare, copiii dobîndesc în primul rînd un sentiment de siguranță față de părinți, religie, colegii de la școală sau învățător. Iar această stare de siguranță este baza de care avem nevoie pentru a ne construi o primă viziuni asupra lumii, o certitudine clară care ne dă încredere în noi, ajutîndu-ne să ne aflăm locul în familie și în societate.”

Însă această primă etapă, chiar dacă este necesară, nu este și suficientă, dacă ne dorim autonomia gîndirii. Dacă pentru unii această bază a încrederii în sine este un punct de la care pot începe să călătorească, pentru alții este încetarea călătoriei, un loc pe care nu-l vor mai părăsi, căci se mulțumesc să rămînă în permanență doar pe terenul unor certitudini primare. Siguranța pe care această fundație le-o oferă le este suficientă, însă mintea lor se închide, oprindu-se din a mai căuta informații noi, iar ei devenind, în același timp, și prizonierii, dar și gardieni feroce ai propriilor certitudini. „Cînd cineva se închistează în perimetrul acestei fundații, nu va mai căuta să învețe, să experimenteze și să cunoască împrejurimile, iar gîndirea va deveni una de clan, o certitudine fără negociere: «Așa e și nu altfel... dacă nu gîndești ca mine, înseamnă că ești nebun». Se dezvoltă astfel o credință abuzivă care augmentează încrederea în sine, însă oprește dezvoltarea gîndirii, întocmai ca în cazurile fanaticilor. Și, cu cît această manieră de a percepe lumea se repetă, schimbarea nu mai este posibilă. Gîndirea de clan protejează personalitatea, exaltă sufletul și îi face extrem de fericiți pe cei care pregătesc un război împotriva celor care nu gîndesc ca ei. Războaiele credințelor sînt inexorabile.”

Regimurile dictatoriale, susține Cyrulnik, se bazează tocmai pe nevoia oamenilor de a avea acest nivel primar de siguranță, care le condiționează încrederea în sine de încrederea în cineva care îi protejează (precum relația dintre părinți și copiii mici): „Vă spun adevărul – susține Salvatorul. Dacă mă veți urma și mă veți asculta veți avea parte de glorie și bucurie, și voi, și familiile voastre. Suferința vine doar din partea celor care se opun fericirii noastre, cei care gîndesc în alt fel decît o facem noi. Cei care au alte credințe sînt dușmanii noștri” – o narațiune căreia, susține psihiatrul, multora le e greu să-i reziste. Și nici cînd realitatea din spatele mirajului se năpustește asupra lor nu își mai pot schimba părerile, fiind mult prea ancorați în nevoia lor de a crede acea narațiune – încrederea în narațiune suprapunîndu-se peste încrederea în sine. În plus, „devoratorii de vînt” se validează prin dependența de grup – oameni care au aceleași convingeri.

„Unii au atîta nevoie de a aparține unui grup încît interiorizează orice narativ li se oferă, evitînd să-l judece. Orice critică le-ar tulbura nevoia lor principală de a aparține unei comunități. (...) Aceștia se vor mulțumi să recite narativul precum o certitudine captivantă, un extaz care le permite să se simtă în siguranță în acea logică a ilogicului de care vorbea Hannah Arendt. Ceilalți, care preferă să continue explorarea de unii singuri, și nu pe căi deja bătătorite, adoptă strategia truditorului. Se lovesc de pietre, adulmecă mirosul de lut și le face plăcere să descopere rădăcinile realității. Pe de o parte, fericirea extaziaților încîntă mintea și o transportă în afara ei, într-un raționament fără rădăcini numit «delir logic». Pe de alta, fericirea truditorilor dezvoltă o cunoaștere testată senzorial, pentru că ei ating, palpează, ascultă, precum practicanții care se află pe teren.”

În povestea lui E.T.A. Hoffmann, binele învinge, iar vraja este destrămată. Cei înrobiți de vraja zînei se trezesc la realitate și sînt îngroziți că au fost în stare să vadă un monstru drept un erou –  iar groaza lor se transformă în furie. Totuși, există și cei care, deși eliberați de vrajă și văzînd cu ochii lor că au susținut un monstru, rămîn încă ancorați în iluzie, oftînd după „bietul Cinabru” care „nu a fost chiar atît de rău”. Acești nostalgici sînt, de fapt, oameni care nu pot accepta că au greșit.

Chiar dacă Piticul Cinabru este o poveste fantastică, Hoffmann a declarat că unele personaje erau inspirate din realitate. Și, uneori, realitatea se inspiră din povești, însă monștrii sînt transformați în prinți nu prin vraja unei zîne, ci prin hipnotizarea propriilor minți de a trăi într-o lume a poveștilor.