O iubire a lui Noica – povestea Ancăi Berceanu
Cu Dan Casassovici am fost coleg la Liceul „Spiru Haret“ în clasa a VI-a şi a VII-a. Aveam 12-13 ani. Bunicul lui din partea tatălui, Corneliu Casassovici, era fratele mamei lui Constantin (Dinu) Noica, Clemenţa Casassovici pe numele de fată. Tatăl lui Dan Casassovici, Mircea Casassovici, şi Constantin Noica erau, aşadar, veri primari.
Înalt şi bine clădit, Dan Casassovici era pivotul echipei de baschet de la „Spiru Haret“. Avea la activ majoritatea coşurilor în mai toate meciurile. Am păstrat imaginea lui de vedetă relaxată, care păşea pe duşumeaua verde închis a sălii de sport de la Spiru, petrecîndu-şi în jurul frunţii o banderolă vişinie de lînă, menită să-i blocheze, în timpul jocului, meşa rebelă care-i cădea pe ochi. Îl admiram şi îl invidiam. Cu înălţimea mea de 1,75, nu puteam face parte din garnitura care intra prima pe teren, deşi adoram baschetul şi eram foarte mîndru cînd apucam să joc alături de starurile echipei. La 14 ani m-am mutat – liceul fiind mai aproape de casă şi devenind mixt chiar în acel an – la „Gheorghe Lazăr“.
Pe Dan nu l-am mai întîlnit decît un an-doi mai tîrziu, cu ocazia unui meci de baschet între Spiru şi Lazăr. În noul meu liceu, fiind puţini, băieţii au fost extrem de privilegiaţi în raport cu numărul mare de fete, dar extrem de dezavantajaţi cînd a fost vorba de încropirea unei echipe de baschet. Rezerva care fusesem la Spiru era acum star în echipa de baschet de la Lazăr. Rezultatul a fost că Spiru ne-a bătut cu 55-0. E primul lucru pe care Dan mi l-a reamintit cînd ne-am revăzut după multe decenii.
Cunoscîndu-l pe Noica, a venit vorba în cîteva rînduri despre vărul lui primar, Mircea Casassovici, şi despre fiul acestuia, fostul meu coleg. Invitat des la cină de către vărul său, îl duceam uneori pe Noica la ei cu maşina. Asta prin anii ’70. Dar pe Dan Casassovici nu l-am mai văzut. Ştiam de la unchiul său că era inginer şi, mai tîrziu, că plecase la Paris.
Apoi, recent, Dan a publicat la Editura Vremea o carte despre familia lui (Familia Casassovici. 1810-1976. Cinci generaţii în România) şi m-a invitat, în luna mai a acestui an, să particip la lansarea cărţii. Lectura ei m-a fascinat. Era povestea a cinci generaţii şi a acelui teribil „n-a fost să fie“ care, după 1945, ne demolase istoria. Era saga unei familii care intră în scenă la începutul secolului al XIX-lea şi care, în interbelic, prin remarcabila personalitate a bunicului, Corneliu Casassovici, ajunge să facă parte dintre ctitorii industriali ai României moderne, pentru ca apoi, odată cu comunismul, membrii familiei să intre în regim de persecuţie, iar isprăvile lor să fie înghiţite de neantul istoriei noastre postbelice.
Cîteva zile după lansare, într-o seară la un restaurant din Cotroceni, am stat pe îndelete de vorbă cu fostul meu coleg din copilărie. Ce formidabil arc de timp se deschidea peste noi! Şaizeci de ani! În afară de amintirea vagă a meciurilor de baschet, se pare că nu aveam nimic de împărţit. Dan plecase de aproape patruzeci de ani din ţară, iar traseele vieţilor noastre ne purtaseră în direcţii total diferite. Şi totuşi, întîlnirea noastră a fost, din prima clipă, apropiată şi caldă. Un grund nevăzut al timpului, ceva care venea de dinaintea noastră şi care apucase să coaguleze în noi acel „stil burghez“ al unei lumi care naufragiase istoric, ne ţinea laolaltă şi ne făcea să ne recunoaştem în maniere comune, în inflexiunea vorbirii, în tot ceea ce primiserăm de la „ai noştri“ şi pe care voiam, cu încăpăţînare, să-l purtăm mai departe şi să-l ducem dincolo de noi. Vorbeam şi ne ascultam cu plăcere unul pe altul. Dar, mai presus de toate, ne ţinea laolaltă – cum le-aş putea numi? spiritul? spectrul? – în orice caz, amintirea lui Constantin Noica, unchiul venerat – pentru unul, maestrul aşteptat cîndva cu ardoare şi întîlnit – pentru altul. Ne ţinea îmbrăţişaţi „cratima Noica“. L-am evocat toată seara. Şi fiecare avea de povestit celuilalt ceva din „tainiţele“ vieţii personajului respectat şi iubit.
Aşa am aflat, relatată de Dan, „povestea Ancăi (Ionescu) Berceanu“. Ne prinsese miezul nopţii în grădina mirosind a tei, din Cotroceni. Îndrăgostit cum eram de toate detaliile vieţii lui Noica şi încredinţat că niciodată viaţa unui filozof n-a fost scutită de prea omenescul oricărei vieţi, am fost fericit să văd cum se risipea ceaţa care stăruise pînă atunci în mine ori de cîte ori venea vorba despre persoana aceasta de care era legată, se spunea, singura iubire pasională din viaţa lui Noica. Una care se terminase apoi, ca în horror-ul politic orwellian, cu anchetarea şi condamnarea ambelor personaje. Noica fusese arestat în seara zilei de 11 decembrie 1958 la Cîmpulung Muscel, unde se afla în al zecelea an de domiciliu forţat. O lună mai tîrziu, la Bucureşti, va fi arestată şi Anca Berceanu. Un bun roman ar putea povesti vieţile celor două personaje care, în datele lor esenţiale, aveau atît de puţine puncte în comun. Care dintre ele e oare mai fascinantă?
Cert e că povestea lui Dan Casassovici m-a ajutat să dau carne unei abstracţii celebre. M-a ajutat să aşez în coordonatele vieţii ceea ce pînă atunci plutise în spaţiul unei „legende“ care refuza să se închege.
După ce-am ascultat-o, i-am spus lui Dan Casassovici că ar fi păcat ca povestea acestei stranii iubiri să se piardă. Mi-a promis că o va scrie. Nu a trecut mult timp şi am primit paginile care urmează. (Gabriel LIICEANU)
„Amanta“ lui Dinu Noica, cea care i-a dactilografiat Povestirile despre Hegel, victima lui (căci a intrat la închisoare în lotul Noica – Pillat), apoi „Mata Hari“ de la Intercontinental, prietena mamei cu care în final mama s-a certat, dar în special cea care mi-a permis să părăsesc România – toate împreună sînt Anca Berceanu. Am scris „amanta“ între ghilimele, fiindcă, de fapt, poate fi doar o bîrfă, aşa cum poate fi şi purul adevăr.
Anca a fost fata doctorului Dan Berceanu din Timişoara şi a unei distinse doamne Mimi Geblescu. Împreună cu sora ei mai mică, Dana, au fost bune prietene ale mamei mele. Le cunosc dintotdeauna.
Tata pare să o fi cunoscut mai devreme, fiindcă scria în amintirile lui:
„La întoarcerea de la Craiova am luat-o spre Ostroveni, moşia familiei Popp. Prietenul meu Alexis era la război, aşa că am fost primit de Ancuţa, soţia lui, cu care am înotat în Dunăre şi seara, la masă cu dna şi dl Popp, ne-am bucurat de nişte cegi excelente, de pui fripţi la frigare şi de nuci pe care le spărgeam cu o sculptură de Brâncuşi. Şi mai avea de la el patru sau cinci sculpturi, dintre care un Cap de copil şi Sărutul, care, integrate în gospodărie, îşi găseau cîte o întrebuinţare practică.“
Anca era o persoană care nu-i lăsa pe bărbaţi indiferenţi, iar cucoanelor le inspira reflexul de a-şi feri soţul de ispită. Nu era frumoasă în sensul canoanelor greceşti, dar avea pe „vino-ncoace“. Vocea era senzuală, un pic tărăgănată, graseia puţin şi, cînd se afla un bărbat prin apropiere, fie că-l plăcea sau nu, îşi încerca farmecele. „Îl vampa instinctiv“, spunea mama.
Prin anii 1955, era măritată cu dl Mihai Ionescu. Era un mariaj ciudat, fiindcă aveau fiecare activităţi şi prieteni care se intersectau rar. Dar ce înţelegeam eu!
O vedeam des la mama, umbla ca un fel de „vampă aeriană“, legănîndu-se voluptuos, făcînd graţii mereu, mereu în spectacol. Mă întrebam sincer ce găsea mama la ea, de ce se frecventau. Erau atît de diferite! Sau poate că voia să-l verifice pe tata?
La mama, în acea perioadă, venea des Dinu Noica, care evada din domiciliul lui obligatoriu de la Cîmpulung. Era vărul primar al tatei şi beneficia la noi de un loc rezervat la masă. Cîteodată se adunau mai multe persoane la noi şi Dinu le citea pagini din scrierile lui. Atmosfera era de cenaclu literar, dar unul în care nu vorbea decît el. Cucoanele, mai ales, nu cred că înţelegeau mare lucru, dar ascultau întotdeauna extrem de concentrate. Aşa l-a cunoscut Anca pe Dinu şi, curînd, am aflat că deveniseră foarte intimi. Anca a început să facă şi vizite la Cîmpulung. Dacă erau şi amanţi, repet, asta nu o ştiu. Putea fi doar o bîrfă, aşa cum poate fi şi purul adevăr.
Şi-acum, dacă privesc cu ochii de atunci, cei doi îmi par un cuplu imposibil şi rău asortat. Anca era o femeie atrăgătoare, fără multă cultură, dar isteaţă. Dinu era un munte de cunoştinţe culturale, filozofice, dar şi ştiinţifice. Refuz să cred că Anca înţelegea sau aprecia ce scria Dinu. Îmi pot însă foarte bine imagina că fusese fermecată de personalitatea lui Dinu, aşa cum Dinu fusese subjugat de feminitatea ei. Iar faptul că alte cucoane, cum era şi mama mea, îl ascultau pe Dinu cu veneraţie, era un motiv în plus pentru Anca să-l agaţe ca trofeu de vînătoare la tolba ei, care cred că nu era deloc goală. Dar mai ştii? Poate mă înşel!
Desigur, mie mi-este greu să mi-l imaginez pe unchiul Dinu, cu basca şi cu galoşii lui deveniţi celebri, în postura de amant petrecînd clipe toride în compania Ancăi Berceanu. Şi totuşi, aşa mergea vorba. E drept că la acea vreme – nu împlinisem încă 20 de ani –, ceva scîrţîia în imaginarul meu. Unchiul Dinu, care avea 50 de ani, îmi părea matusalemic şi – cum să spun? – oarecum „prăfuit“ ca personaj, venit parcă dintr-o lume de mult stinsă. Poate că de aceea mi-era atît de greu să-l văd ca amant. Ştiu însă totodată că a deschide poarta intimului pentru altul este nepotrivit, dacă nu de-a dreptul un sacrilegiu. În fond, fiecare are dreptul la un spaţiu care nu trebuie niciodată imaginat de alţii.
Mama însă ştia neîndoielnic mai multe, dar, deşi în cîteva rînduri curiozitatea m-a împins să pun întrebări, nu am aflat niciodată mai mult. Tot ce am reuşit pînă la urmă să înţeleg a fost că pe un filozof care părea cu capul în nori cucoanele nu-l lăsau, de fapt, deloc indiferent. Iar ele, văzîndu-l pe filozof atît de nepregătit pentru viaţa reală, pare-se că erau brusc cuprinse de un sentiment matern de protecţie. Iar filozoful simţea asta...
Cînd am auzit despre arestarea celor din lotul Noica – Pillat, m-a surprins faptul că Anca Berceanu se afla printre ei. Fusese ridicată în ianuarie 1959, puţin timp după arestarea unchiului Dinu. Nu o vedeam deloc făcînd politică, nu o vedeam uneltind contra statului. Numai că nu eu eram chemat să judec asta. Vina ei fusese că, sub influenţa lui Dinu Noica, un adevărat Pygmalion pentru ea, îi dactilografiase Povestiri despre Hegel. Ba mai participase şi la difuzarea lor spre a fi citite de prieteni, uneori contra cost, fiindcă autorul nu prea avea din ce trăi. Şi, mai rău, participase chiar la încercarea lui de a trimite cartea în străinătate, spre publicare. Cert e că a plătit scump toate astea, fiind condamnată la şase ani de închisoare pe care, dacă-mi amintesc bine, i-a făcut la Jilava.
A ieşit de la închisoare neschimbată, a tras o linie peste legătura ei cu Dinu Noica şi a început o nouă activitate care, în destinul meu, cel puţin, a jucat un rol important. În mod neaşteptat pentru noi, cei care o cunoscuserăm, a devenit reprezentanta la Bucureşti a dlui Iacober, un evreu englez care făcea comerţ de produse agricole cu statul român. La un moment dat, cînd domeniul afacerilor sale s-a extins, devenind intermediar în acţiunea de scoatere pe bani a evreilor şi a cetăţenilor de etnie germană din ţară, dl Iacober a avut nevoie de un om de legătură la Bucureşti. Omul acesta a fost Anca Berceanu.
Statul german se pare că plătea atît pentru nemţi, cît şi pentru evrei, în cadrul datoriilor negociate pe care le avea faţă de cei din urmă. Se pare – l-am auzit spunînd asta pe dl Cioroianu la o emisiune TV – că nu statul român fusese motorul acestei afaceri, ci că iniţiativa aparţinuse Statului Israel şi Germaniei. Oricum, proiectul acesta i-a convenit de minune Securităţii, care s-a pomenit peste noapte cu o binevenită sursă de bani.
Totul a funcţionat foarte organizat; existau tarife fixe şi nici o tocmeală. Banii din străinătate destinaţi „răscumpărării“ i se plăteau domnului Iacober la Londra, iar în România obţineai un paşaport valabil ca „cetăţean român domiciliat în străinătate“. Dl Iacober îşi oprea la fiecare tranzacţie cota convenită, iar restul ajungea la partenerii lui români, adică la Direcţia de Informaţii Externe a Securităţii. (Voi afla mai tîrziu, după emigrare, cînd voi fi convocat la DST – contrainformaţiile franceze –, că bună parte din aceşti bani finanţau spionajul pe care îl făceau românii în străinătate.)
Pentru un cetăţean fără studii superioare, tariful era de 3000 de dolari. Dacă aveai diplomă superioară, tariful urca la 5000 de dolari. Copiii plecau gratuit şi se pare că şi părinţii pensionari, dacă lăsau un spaţiu locativ.
Prin anii 1973, nu mai erau evrei sau nemţi, nu mai exista, deci, „marfă“, şi Securitatea a început să simtă acut lipsa unor fonduri cu care se obişnuise. Au decis atunci să treacă la marfă autohtonă, la românii pentru care cineva putea depune dolari în străinătate.
Anca avea birou la Hotelul Intercontinental. Avea mereu whisky şi ţigări străine şi, împreună cu Phillys, secretara engleză a dlui Iacober, se ocupa de acest comerţ care a funcţionat ca uns.
Aflînd de dorinţa mea de a pleca, de faptul că nu aveam nici o posibilitate de a obţine un paşaport pentru a trece frontiera, nici măcar Dunărea spre Bulgaria, Anca m-a chemat la ea acasă. M-a primit în dezabié, în vîrful patului, şi mi-a spus că ar avea o soluţie pentru mine. Mi-a vorbit de cei 5000 de dolari, de care trebuia neapărat să fac rost. Mi-a spus că nu-i putea pretinde aceşti bani dlui Iacober sub forma unei datorii pe care ar fi urmat să o achit ulterior. Afacerile erau afaceri, iar dl Iacober nu se abătea pentru nimeni de la regula jocului!
Am început căutarea unui binevoitor care să-mi avanseze banii. N-a fost uşor. Karl Heinz Weiniegel, soţul lui Märichen, cu care tata se împrietenise în cursul multelor plimbări făcute împreună cîndva prin ţară, mi-a propus, fără să ezite, ajutorul. Soarta mea a depins cu totul de bunăvoinţa lui Karl Heinz. Reprezentant comercial nu foarte bogat, a decis, de dragul meu, să amîne cu un an schimbarea Mercedesului, lucru ce i-a permis degajarea sumei de 5000 de dolari.
Ca să-l fac pe cititor să înţeleagă mai bine cum a jucat întîmplarea în desenarea destinului meu, trebuie să spun că am avut o „tetă“, o guvernantă săsoaică, timp de mulţi ani, care, după 1952, nemaiputînd fi plătită de părinţii noştri, a rămas cu noi, devenind o membră a familiei. Grete, căci aşa o chema, avea două surori, Ani şi Märichen, iar Märichen, măritată cu Karl Heinz, plecase în Germania. Grete şi Ani au plecat şi ele prin anii 1956. Au revenit în ţară după mai bine de zece ani, apoi au venit destul de des, mai ales fiindcă Karl Heinz legase o prietenie frumoasă cu tata. Karl Heinz fusese ofiţer pe un Panzer, fusese făcut prizonier la Stalingrad şi deportat în lagăr rusesc, la frig. Ieşise de-acolo tot optimist, cu o mare poftă de tot ceea ce viaţa putea să-i ofere. Mai trebuie amintit şi faptul că Grete şi Märichen erau recunoscătoare părinţilor mei, care, în toamna anului 1944, aflînd că erau pe o listă de persoane de etnie germană care urmau a fi deportate în Rusia, le-au aranjat căsătorii fictive cu români, unul chiar plătit, pentru a le salva.
Am reuşit astfel să emigrez în 1976, Anca Berceanu şi Karl Heinz rămînînd pentru mine ca un fel de părinţi care mi-au permis să renasc. Karl Heinz chiar mi-a propus, odată plecat din ţară, să mă înfieze, pentru a-mi urgenta obţinerea cetăţeniei germane. Deşi adînc mişcat de gestul lui, am refuzat. Aveam un tată şi o mamă de care eram foarte legat. Am decis, de altfel, împreună cu el, că mi-ar fi mai uşor să demarez o viaţă nouă în Franţa, lucru pe care nu l-am regretat ulterior.
Prin Anca au mai plecat în aceleaşi condiţii şi alţi prieteni ai mei, chiar şi rude, şi nu puţini sînt cei care i-au păstrat o recunoştinţă veşnică.
La doi ani de la plecare, am aflat că mama s-a certat cu Anca, şi asta din cauza mea. Anca, aflînd la un moment dat că sînt în şomaj la Paris, s-a dus la mama şi, fără multă diplomaţie, i-a spus aproape textual: „De ce trebuia Dan să plece la Paris ca să devină şomer?“ Mama nu i-a iertat-o niciodată!
Realitatea este că, între slujbele pe care le schimbam la Paris în căutarea de a ajunge la un nivel de salariu corespunzător vîrstei mele, am fost în vreo două-trei rînduri în şomaj, niciodată mai mult de o lună. Nu era o ruşine, dar mama a fost foarte jignită de spusele Ancăi despre fiul ei unic şi mult iubit. În concepţia celor din România, un şomer era o persoană prost îmbrăcată, nespălată, nerasă, care umbla pe străzi fără a avea un adăpost, căutînd ceva de mîncare, eventual în lăzile de gunoi.
Este evident că, în timpul job-ului de la Intercontinental, Anca avea relaţii frecvente cu „băieţii cu ochi albaştri“, care de fapt erau „parteneri de afaceri“. Prin anul 1985, aceştia au sfătuit-o să plece din ţară, pesemne pentru a o scuti de neplăceri. Dar n-am ştiut niciodată care erau motivele pentru care a trebuit să părăsească ţara. Anca şi-a amintit că avea o fată, Ilinca, care trăia în Israel. Ilinca Popp era o fată plină de viaţă, cu părul roşcat şi ochi albaştri. Aveam aceeaşi vîrstă şi a participat la prima mea aniversare sărbătorită cu „prieteni“, la 5 ani, în sufrageria casei noastre de pe strada Varşovia 4. Mai erau prezenţi, din cîte îmi aduc aminte, Ion Pleşia, Nuki Cincu, Ionuţ, vărul meu, Sanda Lugoşianu, Ilinca, vara mea şi alţii. Sîntem toţi într-o fotografie, pe care însă acum nu prea ştiu în ce album am vîrît-o.
Ilinca, pe care am întîlnit-o la diverse ceaiuri, făcuse biologia şi se măritase cu dr. Sandu Schönfeld, cu care emigrase în Israel. Anca, care nu era o mamă foarte implicată în viaţa fetei ei, a cerut „întregirea familiei“, a obţinut-o şi a plecat.
Ultima dată „am văzut-o“ cam prin 1978, la DST-ul francez, Quai des Saussaies, unde am fost convocat după emigrare. Avînd toată familia în România, francezii mă considerau o persoană demnă de interes pentru Serviciile secrete române şi, la o adică, şantajabilă. Au ţinut să-mi arate tot ce ştiu despre mine şi, printre altele, mi-au arătat fotografia Ancăi, despre care ştiau că mă ajutase să plec.
După plecarea mea din ţară, nu am mai văzut-o niciodată, dar am întreţinut cu ea o constantă relaţie telefonică. Ne sunam la aniversări sau de sărbători şi eram la curent fiecare cu viaţa celuilalt. Nu uitam niciodată să-i telefonez pe 23 iulie, de ziua ei. Vocea nu i se schimbase şi cred că îi plăcea să mă audă spunîndu-i că vocea i-a rămas tînără, cu inflexiunile pe care i le ştiam dintotdeauna. Îmbătrînea, evident, problemele de sănătate apăreau una cîte una, avea un pacemaker, mai cădea, părea destul de singură şi străină în ţara ei nouă.
S-a stins acum trei ani.
I-am trimis cărţile care apăreau despre Dinu Noica, Jurnalul de la Păltiniş, dar şi Anatomia unei mistificări, pe care nu le-a comentat, dar mi-a mulţumit pentru faptul că mă gîndisem la ea.
Însă dacă stau să mă gîndesc bine, am mai văzut-o o dată, în toamna anului 2003, cînd, cu fiul meu, am ajuns la Memorialul de la Sighet, unde am descoperit o fotografie a ei în celula dedicată femeilor arestate de comunişti. Nu mă aşteptam s-o văd şi am fost profund mişcat în faţa fotografiei ei, amintindu-mi de trecerea ei prin viaţa mea şi a celor apropiaţi mie.
Viaţa Ancăi nu a fost banală. Închei, dorindu-i linişte acolo unde este acum. Deşi nu sînt convins că şi-a dorit-o vreodată.
iunie 2014
Dan Casassovici s-a născut pe 16 martie 1943 la Bucureşti. Absolvent, în 1966, al Facultăţii de Construcţii Civile din Bucureşti, a fost inginer proiectant la IPCT/IPC Bucureşti (1966-1976). În 1976 a emigrat în Franţa. Aici a lucrat cu biroul de control SOCOTEC în Iran (1982-2006), apoi ca şef de Serviciu Studii la firma Bouygues, unul dintre majorii construcţiilor din lume. După pensionare, a lucrat drept consilier tehnic cu Bouygues România (2006-2010). Locuieşte la Versailles şi, temporar, la Bucureşti.