O inundaţie – şi alte calamităţi
Vin acasă, într-o zi frumoasă de primăvară. Universul părea că ţine cu mine, toate păreau să se lege în ziua aceea. Cînd intru în hol, am sentimentul că ceva se întîmplă altfel decît de obicei: în liniştea obişnuită, imperfectă de felul ei, detectez o altfel de imperfecţiune – un zgomot constant şi iritant: pic, pic, pic…
Evident, o picătură. Curgea din tavanul holului. Curgea din lampa WC-ului de serviciu. Curgea pe biblioteca stil, moştenită de la tatăl meu. Un şuvoi se prăvălea din lampa cîndva considerată interesantă, de sticlă, pătrată, din sufragerie. Pe scurt, era un asalt în toată regula al unei ape necunoscute şi insistente.
De fapt, ceva foarte banal: o inundaţie. Eram din nou inundată. Ceea ce contează din propoziţia anterioară e „din nou“-ul. De cînd mă mutasem în apartamentul ăsta (să tot fie vreo 17 de ani), inundaţia fusese un leitmotiv. Şi asta în condiţiile în care toate celelalte lucruri fuseseră bune aici: energia, cum le tot place unora să spună, era OK, vecinii la locul lor, linişte destulă… Doar că vecinii de sus îşi puseseră centrală proprie şi umblaseră la ţevi şi calorifere într-un mod destul de barbar. Ca atare, încălzirea pe o anumită coloană mereu nu mergea şi, din cînd în cînd, atunci cînd lăsau robineţii de la calorifer deschişi (sistem care, pe vremea aia, ni se părea foarte inovator), se producea cîte o inundaţie.
Succesiunea de inundaţii ne-a determinat să ne cunoaştem vecinii. Şi, culmea, vecinii ne-au plăcut: erau amîndoi frumoşi, chiar spectaculoşi, un pic mai mari decît noi, dar fără să fie plini de fumuri. În mod evident, o duceau mai bine şi încercaseră să-şi facă un apartament avangardist pentru vremea aceea, cu pereţi sparţi şi un living uriaş, cu gresie. Cînd încercai să te cerţi cu ei, îşi cereau scuze. Ea, în special, era o adevărată doamnă, rafinată. În condiţiile astea, cînd se petreceau inundaţiile, mi-era şi ruşine să le mai spun despre ele, ca şi cum eu aş fi avut vreo vină. Între timp, s-au şi despărţit. A rămas în apartament doar ea, care, din cînd în cînd, uita cîte un robinet de la calorifer deschis. Dar nu cu rea intenţie.
Inundaţiile lor erau, însă, medii. Niciodată nu curgea foarte multă apă. Nu ştiu cum se făcea, dar se terminau repede. Inundaţia de acum, însă, era fabuloasă. Apa venea cu putere. Am alergat cu oale peste tot, încercînd să nimeresc punctele-cheie. Între timp, am încercat să iau legătura cu vecinii de sus: la etajul superior nu răspundea nimeni. Singurul care te întîmpina era un uriaş şuvoi de apă neagră ce invadase jumătate din etaj. Am sunat la administrator şi am aflat că vechea vecină vînduse apartamentul altei familii. Inundaţia le aparţinea, nu degeaba era o altfel de inundaţie…
Agitîndu-mă şi dînd disperată telefoane, am realizat că, aproape de fiecare dată, inundaţiile mi-au aparţinut. Eu am fost persoana responsabilă care era acasă atunci cînd se petreceau diverse calamităţi. Cînd a luat foc, la un moment dat, tabloul de siguranţă, pentru că pusesem prea multe în prizele noastre proaste, în acelaşi timp, tot eu eram „de serviciu“ cu copilul mic şi cu bona. Ăsta a fost exemplul extrem (deşi s-a terminat fără victime, cu excepţia uşii de la intrare, care a trebuit să fie schimbată).
Inundaţia de acum, pe care am rezolvat-o în oarecare solitudine (dar cu ajutorul prietenului meu, instalatorul de o viaţă, care a venit imediat), a fost abundentă, dar nu atît de spectaculoasă. Sau, de fapt, mie nu mi s-a mai părut cine ştie ce. În timp ce mă agitam să strîng apă şi cioburi (s-a spart şi acoperitoarea
de lampă, care oricum era inutilă şi pretenţioasă şi nu, nu a lovit pe nimeni…), am avut chiar un sentiment de bună dispoziţie (mi-am adus aminte că şi după cutremurul din ’77 mi-a venit să rîd – e drept că eram mică, sub şoc şi scăpasem cu viaţă). Micile calamităţi casnice îţi redau sentimentul că nimic nu e definitiv, nimic din partea materială, şi că, oricînd, totul se poate duce de rîpă şi trebuie s-o iei de la capăt. Şi cînd te gîndeşti că eu nu am avut decît de uscat nişte prosoape şi de stors nişte cîrpe…