O întîmplare la MNAC

22 mai 2013   Societate

Într-o duminică de sfîrşit de aprilie, început de mai, m-am hotărît să vizitez, după mult timp, MNAC-ul. Erau (şi cred ca mai sînt) expoziţia lui Mircea Cantor şi Lettrismul, interesante amîndouă. Dar o prietenă a tot insistat că pentru ea, cînd vine acolo, terasa e principala atracţie.

Aşa că, după ce am urmărit cu sufletul la gură înfruntarea dintre lup şi căprioară, din filmul proiectat în expoziţia lui Cantor, m-am îndreptat spre legendara terasă. Într-adevăr, cerul foarte albastru din ziua aceea, combinat cu citronada foarte rece şi ieftină se îndreptau spre o posibilă perfecţiune (mică perfecţiune...).

Pe terasă nu era, însă, liniştea aducătoare de contemplaţie, despre care îmi vorbise respectiva prietenă. Acolo se afla o mulţime de oameni, într-o forfotă – dacă pot spune aşa – pozitivă. Se pregătea ceva, se simţea în aer. O fată drăguţă şi zîmbitoare pe bune, îmbrăcată în ceva galben, a venit spre grupul nostru: „Bună-ziua, sînt Oana şi vreau să vă invit la evenimentul nostru, care va avea loc în curînd. Nişte prietene vor cînta, o să vedeţi ce, e o surpriză. Luaţi, dacă vreţi, şi cîte o clătită cu spanac.“

Am fost surprinsă, dar în mod plăcut, aşa că am luat o clătită şi am rămas. Pe terasă era un grup de vreo 20-30 de oameni, în special fete de 20-30 de ani, în rochii care mai de care. Totul era organizat, pe jos se aflau perne de diverse forme, pe care te puteai aşeza. Lucrurile erau sub control, cu excepţia soarelui prea arzător de aprilie, care stăpînea cerul excesiv de albastru, de deasupra noastră. De altfel, aflu că – tocmai pentru că nu exista un plafon deasupra – evenimentul se numea „Despre plafoane şi plafonare“.

La început, trei fete atrăgătoare s-au plasat în faţa publicului adunat pe terasă: erau cele trei prietene care urmau să cînte: Irina Sârbu, Sînziana Tarţa şi Monica Ciută. Erau îmbrăcate cam cum îmi doream şi eu cînd eram de vîrsta lor şi îmi doream să ajung – poate – vedetă: sexy-simpatic, nu vulgar sau ostentativ. Ca nişte fetiţe sexy.

Ajunse pe scenă, nu au cîntat din prima, ci au început să povestească. Despre ele. Despre prietenia lor, despre cum s-au cunoscut: discursul era un amestec bine temperat între public şi privat. Un soi de public domesticit pînă la un privat bun de împărtăşit: cei de faţă erau prieteni, dar nu chiar toţi (de pildă, noi...). Mie, una, mi-a plăcut.

Cele trei fete ne-au prezentat întîi mitologia lor: au făcut ATF-ul – una dintre ele, Monica Ciută, a fost profesoara lor. Apoi s-au împrietenit şi, printre altele, au plecat prin lume împreună (alături de o a patra prietenă, Reli, prezentă şi ea acolo). După care au cîntat, în franceză, engleză şi română, melodii una şi-una, alese cu gust. Printre care: „Imagine“, „Je veux“, „Undeva, cîndva“, „Don’t Worry Be Happy“. Cu orchestraţii şi interpretări speciale, undeva spre jazz. De altfel, cele trei fete cîntă şi separat – Irina Sârbu chiar jazz –, iar Sînziana Tarţa este şi creatoare de modă.

După concertul reuşit şi neconvenţional, am aflat că, de fapt, evenimentul era organizat de rocambolesque.ro, un blog care – citesc pe site – îşi propune următoarele: „Rocambolesque porneşte de la o idee simplă: fiecare dintre noi avem ceva de dat la schimb. Obiecte, informaţii, idei, imagini, preferinţe, întrebări şi răspunsuri. Nu toate schimburile sînt echitabile, iar de prea multe ori credem că ceea ce avem de dat nu merită nimic în schimb. Trocul e demodat, preferi să mergi să cumperi, să vezi cu ochii tăi că primeşti ceea ce ceri. Ei bine, Roc e locul unde te invit să fii extravagant, să cauţi, să nu te grăbeşti, să te tîrguieşti, să ceri, să ajuţi.“

Textul îi aparţine, cred, Oanei Băcanu, organizatoarea evenimentului şi autoarea blogului. Care, după ce au terminat de cîntat fetele, a prezentat încă două particpante la eveniment: o doamnă care ne-a pus să ne facem o bucket list pe termen lung (dar nu era total lipsită de interes) şi o fată care îşi făcuse un blog cu obiecte pentru nunţi.

Una peste alta, ce s-a întîmplat acolo a fost interesant, ca idee de eveniment… De altfel, şi unul capabil să facă legătura, firesc, între comunicarea virtuală şi cea reală.

Mai multe