O incursiune în Balcanii de Vest - Albania
Nu ştim prea multe lucruri despre Albania, dar obişnuim să o situăm după România, atunci cînd facem un clasament al performanţelor noastre: „sîntem codaşii Europei, numai albanezii sînt după noi“. Are faima unui ţinut nesigur, unde n-ar fi bine să te aventurezi. Cu toată sărăcia şi înapoierea ei, Albania era una din sursele „delicateselor“ din anii ’80, cînd în comerţul nostru socialist se mai găseau ţigările DS, Apollonia sau coniacul Skanderbeg.
Cînd intri în Albania venind dinspre Macedonia, peisajul este muntos, sălbatic şi arid, drumul seamănă cu Transfăgărăşanul, poţi să vezi cum şerpuieşte banda de asfalt pînă jos în vale. La cîteva sute de metri de frontieră am parte de un adevărat şoc. Dintr-odată am senzaţia că aş putea fi o ţintă: pajiştile sînt pline cu zeci de cazemate din beton, cu ambrazurile negre îndreptate spre şosea. Sînt faimoasele bunkere albaneze care pot fi văzute peste tot, chiar şi unde nu te aştepţi: pe marginea drumurilor, în grădinile caselor, printre blocuri sau în parcurile oraşelor. Numărul lor este estimat la 700.000, cîte un bunker la patru albanezi. Dacă Nicolae Ceauşescu ne-a lăsat o construcţie faraonică, Enver Hodja le-a lăsat albanezilor o puzderie de muşuroaie-cazemate, în aşteptarea unui inamic care n-a venit niciodată. Astăzi au devenit un brand turistic: magazinele de suveniruri vînd scrumiere în formă de bunker, iar unele dintre marile cazemate de artilerie aflate pe plajele Adriaticii au fost transformate în baruri.
Mitul „cetăţii asediate“
În vremea lui Hodja, Albania era sufocată de mitul „cetăţii asediate“, locuitorii ei fiind forţaţi să trăiască o jumătate de secol într-o izolare cvasi-completă. Poate că această ţară a cunoscut cel mai straniu şi absurd regim comunist din Europa. După un război de partizani împotriva italienilor şi germanilor, comuniştii ajung la putere, în frunte cu Enver Hodja – Hoxa în grafie albaneză (1908-1985). El rupe legăturile cu Tito, în contextul conflictului iugoslav cu sovieticii, şi se apropie de Moscova. După ce Hruşciov denunţă cultul personalităţii lui Stalin, Albania suspendă relaţiile diplomatice cu URSS şi iese din Tratatul de la Varşovia. Profitînd de disensiunile sovieto-chineze, Hodja se aliază cu Mao Tze Dun. Prietenia albano-chineză se termină după moartea acestuia, Hodja acuzîndu-i de „revizionism“ pe tovarăşii chinezi, cu care întrerupe orice legătură. Pînă la moarte, dictatorul albanez a fost un stalinist convins, iar în centrul Tiranei s-a aflat o mare statuie a lui Stalin, demolată abia în 1991. Rămas fără alianţe, complet izolat, şi cu obsesia că va fi invadat, Hodja şi-a transformat ţara într-o imensă fortăreaţă.
După ce traversăm munţii, şoseaua urmează valea rîului Shkumbini, care împarte Albania în două. Este o frontieră culturală şi lingvistică: în zona muntoasă din nord se vorbeşte dialectul gheg, iar în podişurile din sud – dialectul tosc. Ghegii şi toscii sînt deosebiţi nu numai prin limbă şi religie, ci şi prin formele sociale, cei din nord (printre care şi kosovarii) păstrînd timp de secole o organizare tribală şi războinică. În anii comunismului au fost făcute eforturi pentru crearea unei limbi albaneze literare, avînd la bază dialectul tosc (Hodja era tosc).
Primul mare oraş prin care trece autobuzul este Elbasan. Zăresc numeroase siluete de minarete şi de biserici ortodoxe. Sînt vizibile urmele celor cinci secole de stăpînire turcească. Ca peste tot în Balcani, otomanii au fixat impozite grele pentru creştini şi i-au lipsit de multe drepturi. Pentru a scăpa de această condiţie, numeroşi albanezi, îndeosebi tosci din sud, şi-au abandonat credinţa şi au trecut la islamism. Azi, 70% din populaţia ţării este de religie musulmană, 20% creştin-ordodoxă şi 10% catolică. După Marea Schismă din 1054, regiunile din nord au rămas sub autoritatea Bisericii romano-catolice, în timp ce sudul aparţinea Bisericii bizantine. Albanezilor le place să spună că sînt mai toleranţi, spre deosebire de alte popoare din Balcani: la ei nu există conflicte între musulmani şi creştini, moscheile se învecinează cu bisericile, căsătoriile mixte sînt frecvente. „Religia albanezilor este Albania“ sună o deviză a lor, din perioada de renaştere naţională a secolului al XIX-lea, preluată şi de comunişti. Hodja a proclamat Albania ca fiind primul stat ateu din lume şi a declanşat o Revoluţie culturală după model chinezesc. Lăcaşurile de cult au fost închise, iar cele care nu au fost demolate au fost transformate în muzee ale ateismului, săli de cinematograf sau depozite. Propaganda religioasă era pedepsită cu moartea. Onomastica religioasă a fost interzisă, partidul stabilind o listă cu prenume admise. Numeroşi albanezi poartă numele de Marenglen, un acronim după Marx-Engels-Lenin! Represiunea a fost totală, astfel încît, după 1991, cînd albanezilor li s-a redat libertatea religioasă, noile generaţii au descoperit cu mare uimire ceremoniile şi sărbătorile reînviate de bunicii sau părinţii lor.
După ce ieşim din Elbasan, autobuzul trece printr-o zonă de dealuri, cu foarte multe sate. O surpriză pentru călătorul străin este numărul mare de case noi, frumoase, cu cel puţin un etaj. Ar fi de remarcat bunul gust al acestor case, departe de etalarea opulentă de prin satele noastre. Nu de puţine ori am văzut cupolele fostelor bunkere scoase din grădini şi depuse pe marginea drumului, pentru a face loc elegantelor vile. Se estimează că aproape 1 milion de albanezi lucrează în ţările învecinate, trimit banii acasă şi îşi construiesc locuinţe. La etaj, casele noi arborează drapelul naţional: vulturul bicefal pe fond roşu; tot aici este spînzurată o paiaţă sau o păpuşă mutilată, probabil rămăşiţa unui vechi rit de construcţie, sacrificial.
Spre Tirana prin Dürres
Deşi îmi cumpărasem bilet pînă la Tirana, constat că autobuzul face un ocol prin Dürres, aşa că mă hotărăsc să fac escală aici. Oraşul este al doilea ca mărime şi principalul port la Adriatica. Fondat de greci sub numele de Epidamus, devine oraşul roman Dyrrachium, trece apoi de la bizantini la veneţieni, pînă în 1501, cînd e cucerit de turci. Autobuzul are staţie într-un cartier sudic al oraşului, unde toate construcţiile sînt noi. Boom-ul imobiliar este evident şi la oraş. Peste tot se înalţă blocuri înalte, cu faţadă de sticlă şi cu o arhitectură modernă. Taximetristul vorbitor de italiană care mă duce spre centru îmi confirmă că pe locul acestor cartiere era doar cîmp în urmă cu zece ani. Trag la un mic hotel, aproape de piaţa centrală, unde se află Marea moschee şi fosta Casă de cultură. La hotel se ajunge pe o ulicioară, printre case dărăpănate, de piatră, vopsite în alb. După ce mă instalez, pe înserat, ies în oraş. Străbat o aglomerată stradă pietonală care duce la port, plină de magazine şi terase. La una dintre ele stau numai indivizi solizi, cu tricouri de plasă mulate, avînd parcate alături ultimele tipuri de motociclete Harley. La alte terase, bătrîni verzi care stau de vorbă la un pahar de... iaurt. Faleza are aerul unui bîlci, cu parcuri de distracţie şi chioşcuri. Trec întruna decapotabile luxoase, din care răsună muzică orientală. Toate hotelurile, restaurantele şi barurile sînt noi, însă peste tot pluteşte un iz de canal, semn că infrastructura nu a ţinut pasul cu urbanizarea haotică. Caut un restaurant care să ofere mîncare albaneză, însă găsesc numai pizzerii, fast-food-uri, localuri mexicane sau asiatice. Într-o zonă lăturalnică, dau peste un birt care are în meniu corba cu orez şi quoftë, un fel de chiftele de carne, cu multe mirodenii, precum şi Birra Tirana, o bere ca pe vremuri. A doua zi, la ora 5 dimineaţa, sînt trezit de difuzoarele moscheii din piaţă, cînd muezinul chema la rugăciune. Matinal, cobor la restaurant, decorat peste tot cu amfore şi basoreliefuri antice. Chelnerul îmi spune că au fost găsite în 2002, la fundaţiile hotelului. Primesc la micul dejun un croissant la pachet, două triunghiuri de brînză topită, un borcan început de gem şi cîteva felii de pîine. Mă mulţumesc doar cu cafeaua şi plec în căutarea unui loc unde să pot mînca plăcinte (byrek) şi iaurt. Asemenea localuri sînt cu zecile în zona autogării şi, cu 50 lekë (0,3 euro), poţi lua un mic dejun copios. După ce vizitez amfiteatrul roman, unul dintre cele mai mari din Balcani, intru la Muzeul de Etnografie „Aleksandër Moisiu“, amenajat într-o veche casă turcească. Cîteva din încăperile muzeului sînt dedicate lui Moisiu, marele actor albanez (mort în 1939), în timp ce altele expun aşa-zise obiecte de artă populară, de fapt nişte artizanat produs în perioada comunistă, aşa cum recunoaşte chiar muzeografa care îmi este ghid. Aceasta vorbeşte bine franceza. De altfel, a fost singura limbă străină studiată în timpul lui Hodja, care, în tinereţe, îşi făcuse studiile la Montpellier. O întreb despre aromâni şi îmi spune că ştie de existenţa lor la Korça şi Voskopojë – Moscopole, bogatul oraş aromânesc cu 70.000 de locuitori la mijlocul secolului al XVIII-lea, distrus de atacurile bandelor turceşti şi albaneze, azi un mic sat, ruinat şi părăsit. Însă, se miră foarte mult cînd îi spun că în limbile albaneză şi română există un fond de cuvinte comune, derivate probabil din substratul traco-ilir (baltă-baltë, brad-breth, gard-gardh, pîrîu-përrua, vatră-vatrë etc.). Albanezii se consideră urmaşii triburilor ilire, pe care romanii, deşi au stăpînit aproape şase secole provincia Ilyricum, nu au reuşit să-i romanizeze. Numele de Albania ar veni de la tribul ilir al albanilor, însă albanezii îşi numesc ţara Shqipëria – Ţara Vulturilor (shquipë – vultur). Pe lîngă teoria originii ilire, istoriografia epocii comuniste făcea apel la o presupusă descendenţă a albanezilor din pelasgi, care ar fi fost anteriori grecilor şi altor popoare antice din Balcani. Chiar Enver Hodja era susţinătorul ideii şi a dat directive să se demonstreze această legătură. Au şi albanezii protocroniştii lor.
Dürres a fost prima capitală a ţării, între 1913-1920. În noiembrie 1912, Albania şi-a proclamat independenţa, iar marile puteri au dorit să instaleze o monarhie de origine germană. Favorit a fost prinţul Wilhelm de Wied, nepotul reginei Elisabeta a României, care pe 7 martie 1914 debarcă la Dürres însoţit de un batalion românesc, pentru pază. Nu va rezista pe tron decît şase luni, fiind silit să abdice. Este puţin ştiut faptul că melodia imnului naţional albanez este „Pe-al nostru steag e scris Unire“, cunoscuta piesă compusă de Ciprian Porumbescu. În 1925 Ahmet Zogu este ales preşedinte al republicii, dar în 1929 se proclamă rege. Amator de jocuri de noroc, de fast şi opulenţă, Zogu I a fost un personaj excentric, se spune că fuma peste 150 de ţigări pe zi. În 1939, cînd Italia invadează Albania, regele îşi abandonează armata şi fuge în Grecia, cu o parte a tezaurului ţării. Nu se va mai întoarce niciodată. Portul Dürres este dominat de o colină împădurită, plină de cazemate, în vîrful căreia se află fosta vilă a regelui. În timpul anarhiei din 1997, cînd ţara s-a aflat în haos ca urmare a prăbuşirii jocurilor piramidale, vila a fost prădată şi distrusă. Azi este înconjurată de sîrmă ghimpată şi nu este deschisă publicului, însă paznicul bătrîn mă lasă să intru, cu condiţia să nu fac fotografii. În interior se mai păstrează scara monumentală, din marmură.
La sud de Dürres se află o plajă lungă de 30 de km, legată de oraş cu o autostradă intens circulată. Hotelurile noi fac front continuu, iar plajele, toate private, cu nisip fin sînt mereu pline de albanezi. Nu prea am văzut turişti străini. Peste tot mişună vînzătorii ambulanţi, unii dintre ei cu măgari sau cai, cu samare, din care vînd struguri. Văd trupe ambulante de muzicanţi, cu acordeon, tamburine şi clarinet, care cîntă doritorilor. Bărbaţi în slip se unduiesc în ritmurile muzicii orientale şi pocnesc din degete. Femeile musulmane, mai ales cele în vîrstă, fac baie îmbrăcate în veşmintele lor negre.
În dimineaţa următoare mă duc la gară, pentru a lua trenul spre Tirana, dar mă răzgîndesc la vederea vagoanelor, ale căror geamuri sînt sparte cu pietre. Aşa că merg la autogară, unde aşteaptă microbuzele – furgon, cum le spun albanezii. Multe dintre ele nu dispun de licenţă de transport, nu au orar fix, pleacă atunci cînd se ocupă o bună parte din locuri. Chiar şi după ce pornesc, însoţitorul şoferului stă în uşa deschisă şi strigă: „Tirana, Tiraaanaa!“, cale de cîţiva kilometri pînă la ieşirea din oraş. De la autogara din Tirana, cobor pe bulevardul Zogu I, spre centrul oraşului şi, profitînd de reducerea de weekend, stau la Hotelul Tirana International, un fel de Intercontinental al lor, ridicat în anii ’60, multă vreme cea mai înaltă construcţie din Albania (15 etaje). Aflu dintr-un pliant că restaurantul hotelului era destinat numai nomenclaturii, pentru care se amenajase un tunel secret de acces. Se spune că sub Tirana s-ar afla un adevărat oraş, cu adăposturi antiatomice şi aeroporturi subterane, rămase din timpul lui Hodja. Hotelul este amplasat în Piaţa Skanderbeg, alături de alte construcţii importante: Muzeul de Istorie, Palatul Culturii, mica şi eleganta moschee Ethem Bey, Turnul cu ceas, fostul Palat Regal. În această piaţă, acum aflată în reconstrucţie (şantierul este finanţat de Kuweit) se află statuia ecvestră a lui Skanderbeg, şi tot aici au fost statuile lui Enver Hodja, ale lui Lenin şi Stalin, demolate în timpul marilor manifestaţii anticomuniste din februarie 1991. Întrucît vremea este frumoasă, mă decid să vizitez Kruja, la 30 de km nord de capitală. Urc într-un furgon care înaintează greu din cauza traficului infernal şi anarhic. Semafoarele nu funcţionează decît în centrul oraşului, nu se acordă prioritate, toţi claxonează şi gesticulează pe geam. Ceea ce şochează în Albania este numărul mare de maşini de lux, în special Mercedes. Aici, a merge pe jos e semn de sărăcie. Benzinăriile şi spălătoriile (Lavazh Auto) se ţin lanţ, iar cimitirele de maşini sînt la tot pasul. Se pare că albanezii îşi iau revanşa: între 1945-1991 n-au putut deţine un autoturism personal, rezervat doar instituţiilor statului şi liderilor comunişti. Cartierele mărginaşe ale Tiranei îmi induc un déjà-vu. Parcă ar fi imaginea Bucureştiului de la începutul anilor ’90. Peste tot chioşcuri şi tarabe, construcţii improvizate, firme şi reclame ţipătoare, păduri de antene parabolice, praf, mormane de gunoaie, aglomeraţie, vînzători ambulanţi de legume şi de haine vechi, de-a valma, măgari cu samare, căruţe şi Mercedes-uri ultimul tip din portbagajul cărora se vînd găini legate la picioare.
Kruja şi rezistenţa antiotomană
Kruja este un oraş aşezat pe dealuri, la poalele unui munte. Străzile sînt în pantă, cu case vechi din piatră, dar şi cu multe construcţii noi. Pe o stîncă se află inexpugnabila cetate a lui Gjergj Kastrioti (Skanderbeg), eroul naţional albanez. Între 1443-1468 el a condus rezistenţa împotriva turcilor, respingînd 13 încercări ale acestora de a cuceri cetatea. A fost aliat cu Iancu de Hunedoara, împreună cu care plănuia eliberarea Balcanilor. Mica piaţă de la intrarea în cetate se numeşte „Janosh Huniadi“. Muzeul descrie faptele lui Skanderbeg – „apărătorul Occidentului“. Şi albanezii se mîndresc cu faptul că rezistenţa lor ar fi salvat civilizaţia europeană, stăvilind ofensiva otomană. Din bazar am cumpărat cîteva vederi şi m-am îndreptat spre Poşta din centrul oraşului. Era închisă, fiind sîmbătă la prînz însă, ca din pămînt, apare un ins cu ecuson care îmi ia vederile din mînă, le evaluează scurt şi îmi cere 5 euro, explicîndu-mi prin semne că le va timbra el! Nu mă las păcălit, însă, ceva mai tîrziu, îl văd de pe terasa restaurantului unde luam masa, cum îi iese figura cu un grup de turişti străini.
Reîntors la Tirana, îmi rămîne întreaga după-amiază ca să vizitez oraşul. Din Piaţa Skanderbeg trec micul rîu Lana şi ajung pe Bulevardul Dësmorët e Kombit. La începutul acestuia se află o hidoasă piramidă de marmură şi sticlă, fostul Muzeu Memorial „Enver Hodja“, proiectat chiar de fiica acestuia, arhitectă. Interiorul este părăsit, doar pe o latură a lui funcţionează clubul de noapte „Mumija“. Bulevardul, care duce la Universitate, este plantat cu pini şi are un aer italian. De fapt, a fost proiectat de arhitecţi italieni în anii ocupaţiei cînd s-a numit Viale dell’Imperio. Tot pe malul sudic al rîului se află cartierul Blloku, interzis albanezilor de rînd pînă în anul 1991. Aici se află fosta reşedinţă a lui Hodja, azi Centrul Lincoln. Constat că are un aer modest, în comparaţie cu vilele lui Ceauşescu. Elita partidului nu avea parte de vile, însă locuia în blocurile din preajmă, în apartamente de lux. Manifestanţii din 1991 au îndepărtat sîrma ghimpată şi au descoperit cum trăiau aleşii clasei muncitoare, în timp ce cartierele oraşului erau aglomerări de blocuri sordide, prost finisate, cu toalete comune. Pentru a scăpa de cenuşiul comunist, primarul de azi al Tiranei, un artist plastic, a luat măsura vopsirii blocurilor în culori vii, cu diverse motive geometrice şi florale. Azi, fostul cartier interzis este cel mai modern, cu magazine, hoteluri, restaurante, terase şi cluburi pline de tineri. Doar aici am văzut şi femei în cafenele. În restul oraşului, terasele sînt ocupate doar de bărbaţi.
Seara, din camera mea de hotel, aflată la etajul VIII, privesc oraşul noaptea. Lîngă hotel, se află sediul universităţii particulare UFO, cu o firmă luminoasă. Cu excepţia centrului, unde există iluminat public, celelalte cartiere sînt cufundate în beznă. A doua zi, înainte de a pleca spre aeroport, intru la Muzeul Naţional de Istorie. Faţada are un mare mozaic din perioada comunistă, acum acoperit de un banner Vodafone.
Expoziţia insistă pe lupta antiotomană, pe mişcarea de eliberare naţională (văd ziare şi cărţi albaneze de la sfîrşitul secolului al XIX-lea apărute la Bucureşti) şi pe rezistenţa partizanilor comunişti. Multe săli au rămas neschimbate din timpul dictaturii, citesc inscripţii de genul: „Stheteve imperialiste evropiane kapitalisti“, iar sala dedicată regelui Zogu pare s-o fi înlocuit pe cea unde era preamărit tovarăşul Hodja. Expoziţia se termină brusc în 1945, deşi mai există două etaje ale muzeului. La întrebarea mea dacă sînt şi săli despre perioada comunistă, custodele îmi răspunde că acestea se află „under reconstruction“. Fantomele regimului trecut sînt prezente în Albania. Aici n-a avut loc un proces al comunismului, arhivele temutei poliţii secrete Sigurimi sînt închise, nu există date despre victimele regimului. Lustraţia nu este încă posibilă în Albania, pentru că ar însemna condamnarea unor persoane influente. De pildă, scriitorul Ismail Kadare a fost directorul adjunct al Institutului de Istorie marxist-leninistă.
Din centrul oraşului pleacă, din oră în oră, o navetă spre aeroportul Rinas „Nënë Tereza“ („Maica Tereza“) al cărui terminal este mic, dar nou şi foarte modern. Mă aşez la coadă, la controlul actelor, îmi vine rîndul şi aştept ca poliţistul de frontieră să îmi înapoieze paşaportul. Acesta îl răsfoieşte îndelung, îmi studiază vizele, îl trece de mai multe ori printr-un aparat, se uită pieziş la mine, verifică din nou în computer. Nehotărîrea lui începe să mă neliniştească şi să-i irite pe cei din spatele meu. Pare că s-a lămurit, îmi întinde paşaportul, dar îl retrage imediat şi iar incepe verificarea. Apoi, urmează un adevărat interogatoriu: Cu ce mă ocup? Ce caut în Albania? Pe unde am fost? În final, cu lehamite, mă lasă să trec. Uşurat, mă aşez în barul „Kuala Lumpur“ din sala de aşteptare, apoi urc în avionul companiei Malev, cu destinaţia Budapesta, pentru că nu există zboruri directe între Tirana şi Bucureşti. Mă îndrept spre casă cu gîndul să revin cîndva în Albania, o ţară în care nu îmi imaginam că mă voi simţi, totuşi, atît de bine.
Alexandru Ofrim este conferenţiar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti.