O incursiune în Balcanii de Vest

4 noiembrie 2010   Societate

Despre spaţiul de dincolo de Dunăre îmi făcusem o idee doar din cărţi. Inevitabil, proiecţiile mele aveau o doză substanţială de imaginar, o viermuială de clişee luate de-a gata: Balcanii, loc al conflictelor şi al hibridizărilor paradoxale. În această vară, înarmat doar cu un ghid Lonely Planet şi fără un proiect de călătorie bine stabilit, mă hotărăsc să urc în trenul de Sofia, cu gîndul de a ajunge în Macedonia şi Albania, au pétit bonheur. De la Sofia iau autobuzul spre Skopje, care parcurge cale de patru ceasuri o zonă de dealuri, cu nesfîrşite livezi şi grădini de zarzavat. Trecem prin mici oraşe cu blocuri comuniste şi dezolante fabrici părăsite. La ieşirea din Bulgaria, toţi pasagerii sînt daţi jos şi somaţi să-şi scoată bagajele din cală. Vameşul bulgar le deschide, rînd pe rînd, şi le răscoleşte în văzul tuturor, pe o masă. Pentru că aveam doar un mic rucsac, scap necontrolat şi sînt expediat în autobuz cu un ’aide, ’aide grăbit. Intru în cea mai mică şi mai săracă republică din fosta federaţie iugoslavă.

Skopje

La Skopje găsesc un hotel în Piaţa Makedonija: priveliştea este generoasă, am sub ochi întreg centrul oraşului, iar în zare, bastioanele cetăţii Kale şi minaretele turceşti. Hotelul este aproape gol, recepţionerul îmi spune că macedonenii au profitat de faptul că ziua următoare, luni 2 august, este zi liberă – sărbătoarea naţională – şi s-au refugiat la malul lacurilor Ohrid şi Prespa. Skopje, vechi oraş roman şi apoi bizantin – Scupi –, este cucerit de slavi în secolul al VII-lea, pentru ca între anii 1392-1912 să fie sub stăpînire otomană. Aşezat între munţi, oraşul se întinde de la est spre vest, de-a lungul rîului Vardar, traversat de mai multe poduri. Vechiul pod datează din secolul al XV-lea şi a fost construit de turci, cele 12 arcade de piatră făcînd legătura între oraşul vechi şi oraşul nou. Acest pod are o mare încărcătură simbolică, este un punct de trecere între zona musulmană şi cea creştină. Pe malul stîng al rîului Vardar, la poalele cetăţii turceşti, se află zona veche, Cˇarsˇija, unul din puţinele cartiere turceşti din Balcani păstrate aproape intacte. Traversez podul de piatră şi parcă intru într-o altă lume, într-un alt timp. Merg la întîmplare pe străzile întortocheate şi înguste, pavate cu piatră de rîu, cu casele lipite una de alta, splendide monumente de arhitectură orientală – unele restaurate, altele aflate în paragină. Cartierul este un labirint de cafenele turceşti, terase, restaurante, mici hoteluri amenajate în case vechi, magazine cu mirodenii, cofetării, ateliere de bijutieri, sticlari, ceramişti, croitori, pălărieri, magazine de covoare şi artizanat. La tot pasul sînt indicaţii turistice, panouri explicative, în mai multe limbi străine. Aici nu văd clădiri din perioada comunistă şi nici termopane grefate pe vechile vitrine ale micilor prăvălii. Multe firme par vechi, rămase de acum 40-50 de ani, ca şi utilarea atelierelor. Zona veche a rezistat marelui cutremur de pămînt din 26 iulie 1963, cînd oraşul a fost distrus în proporţie de 80%. 

Fiind duminică după-amiază, totul este închis. Chiar dacă n-am parte de forfota obişnuită a unui bazar, atmosfera orientală nu lipseşte. Silueta celor patru minarete se profilează pe cer cu eleganţă, muzica turcească unduieşte discret dinspre terase şi cafenele. Descopăr curtea interioară a unui han, care îmi dă senzaţia că mă aflu la Hanul lui Manuc. 

Impresionante sînt cupolele celei mai mari băi turceşti din Balcani – Daud Paşa (1466) – azi galerie de artă. Mă aventurez în Bit Pazar, bazarul şi piaţa de legume, pustii şi ele, aflate la ora închiderii, cu măturătorii care strîngeau resturile. Simt cum sînt urmărit cu privirea şi evaluat de indivizi cu aer supărat, sprijiniţi de ziduri. Fac cale întoarsă, cu intenţia de a urca la cetatea turcească, însă fac cunoştinţă pentru prima dată cu metodele cerşetoriei locale. Din curtea pustie a unei vechi biserici ortodoxe, Sveti Dimitrija, aflată chiar lîngă podul de piatră, ţîşnesc spre mine doi băieţi şi o fată, care mă înconjoară cu mîinile întinse. Am făcut imprudenţa să îmi pun toţi banii în buzunarul de la piept al cămăşii. Nu am monede să le dau, încerc să-mi croiesc drum printre ei, dar nu reuşesc. Cei doi puşti ţintesc buzunarul vizibil umflat, în timp ce fata mă buzunărea pe la spate, unde nu aveam decît nişte batiste de hîrtie. Norocul meu a fost că în apropiere se aflau nişte taximetrişti care mi-au sărit în ajutor, alungîndu-i pe cerşetori. 

Mi se spune: skiptari – adică agresorii mei ar fi albanezi. La cetate aud vorbindu-se româneşte şi, spre surpriza mea, mă reîntîlnesc cu doamna din trenul către Sofia care ocupa o cuşetă învecinată cu a mea; se ducea la familia fiicei, ginerele deţinînd o funcţie la filiala locală a unei multinaţionale. Le povestesc păţania cu cerşetorii şi sînt miraţi de imprudenţa mea de a pătrunde singur în zona albaneză. De pe zidurile cetăţii se vede malul drept al rîului, cu cartierul nou, reconstruit în întregime după cutremur. Clădirile perioadei iugoslave au fost considerate nesatisfăcătoare pentru imaginea noului stat independent, astfel încît guvernul a demarat construirea unor edificii grandioase, sedii de ministere şi alte instituţii administrative sau culturale. 

Şantierele sînt prezente la tot pasul, printre centre comerciale şi blocuri de sticlă. Atrag atenţia Teatrul Naţional, dar mai ales imensa catedrală ortodoxă ale cărei cupole de beton seamănă cu nişte ozn-uri alăturate. 

Oraşul este dominat la sud de muntele Vodno, pe creasta căruia a fost inaugurată, în anul 2002, o cruce înaltă de 66 de metri, vizibilă de departe, luminată noaptea. Localnicii spun că ar fi cea mai înaltă cruce din lume, în timp ce minoritatea albaneză musulmană se consideră sfidată. Din cei aproximativ două milioane de locuitori, 55% sînt slavi macedoneni şi 35% albanezi; 52% din populaţie e ortodoxă, 45% mohamedană. Tînărul stat macedonean este în căutarea unei identităţi care să-i legitimeze existenţa, chiar dacă acest lucru înseamnă rescrierea istoriei. Tot mai multe voci spun că macedonenii de azi ar fi descendenţii celor din Antichitate, care n-ar fi fost deloc înrudiţi cu vechii greci. Astfel, macedonenii s-ar bucura de statutul celor mai vechi locuitori pe aceste teritorii, argument împotriva pretenţiilor vecinilor albanezi, greci şi bulgari care şi ei fac apel la dreptul istoric al „primului venit“. Mai ales în centrul oraşului este vizibil efortul intens al statului de a contura o identitate naţională macedoneană prin apelul la această legătură mitologizată cu Antichitatea clasică. De pe terasa hotelului se vede şantierul unei imense fundaţii circulare, în piaţa centrală. Am noroc să opresc un tînăr vorbitor de engleză, de la care aflu că acolo se lucra la o monumentală statuie ecvestră a lui Alexandru cel Mare. Tot el îmi spune că la Skopje este dezvelită o statuie în fiecare săptămînă. 

Într-adevăr, puţin mai încolo, intrarea pe podul de piatră este străjuită de statuile masive, recente, ale lui Goce Delcev şi Dame Gruev, călare, cu puşti şi cartuşiere – eroi naţionali, luptători pentru independenţă, ucişi de turci în timpul revoltei din 1903. De partea cealaltă a podului, cu faţa spre cartierul musulman, privesc statuile Sf. Kiril şi Metodiu, Sf. Klement şi Naum de Ohrid. Am impresia că nu toţi macedonenii împărtăşesc această strădanie guvernamentală de a ridica statuie după statuie. Tînărul pe care l-am abordat rîde cînd îmi spune că profesorul Delcev probabil n-a urcat niciodată pe un cal... Pe o altă latură a pieţei, răsar direct din pavaj statuile din bronz, în mărime naturală, a două fete trendy, cu minijup şi buricul dezgolit. Straniu acest amestec (salade macédoine ar spune francezii...) de modernitate cu simboluri ale Antichităţii clasice şi ale culturii vechi slave. 

Macedonenii încearcă să-şi recupereze trecutul, cu riscul de a afecta relaţiile cu minoritatea albaneză şi cu vecinii. După proclamarea independenţei în 1991, Grecia a refuzat să recunoască numele de „Macedonia“, considerat a aparţine patrimoniului cultural şi istoric grecesc, noul stat fiind denumit „Fosta republică iugoslavă a Macedoniei“. Albanezii sînt majoritari în regiunile de la frontiera cu Kosovo şi cu Albania, iar conflictul din Kosovo a aprins conflictele interetnice, cele două comunităţi fiind, în 2001, aproape de un război civil. Gherilele albaneze s-au luptat timp de şase luni cu forţele guvernamentale, ostilităţile încheindu-se cu acordurile de la Ohrid, prin care albanezii au obţinut o autonomie sporită. Skopje este un oraş divizat – de fapt sînt două oraşe diferite, despărţite de rîul Vardar. Cartierul vechi este locuit în proporţie de 70% de albanezi musulmani, iar cartierul nou – de creştini. Cele două comunităţi trăiesc separate, mariajele mixte sînt aproape inexistente, nici un macedonean din cartierul nou nu se va duce să-şi bea cafeaua în cartierul albanez. Din Piaţa Makedonija porneşte bulevardul omonim – o arteră pietonală, cu aer foarte occidental, cu magazinele marilor firme, terase, cafenele, sedii de bănci. Impresia pe care mi-au creat-o locuitorii acestui oraş este a unor oameni deloc stresaţi. Nu există aglomeraţie, nimeni nu se grăbeşte, şoferii circulă relaxat şi nu vezi ambuteiaje sau maşini parcate pe trotuar. Strada este foarte animată seara, magazinele şi terasele rămîn deschise pînă tîrziu. Pe trotuar, multe statui din bronz, figurînd ipostaze cotidiene: o fată care vorbeşte la telefonul mobil, un băiat care lustruieşte pantofi, un cerşetor – tot atîtea prilejuri pentru amatorii de fotografii amuzante. La capătul arterei se află fosta gară, azi muzeul oraşului, a cărei ceas a rămas încremenit la ora 5,17, momentul cutremurului din 1963. Pe acest bulevard se află şi Muzeul memorial „Maica Tereza“, o clădire modernă, pe locul bisericii unde a fost botezată. Maica Tereza s-a născut la Skopje în anul 1910, dar originea ei este disputată. În registrul otoman de stare civilă apare ca Agnes Gongea Boiagiu, aromânii revendicînd-o pentru că tatăl ei, Nicola, ar fi fost un farmacist aromân, iar mama – albaneză. Albanezii pretind că s-ar fi numit Agnesë Gonxhe Bojaxhi. Întrebată cui aparţine, faimoasa călugăriţă ar fi răspuns: „lumii întregi“. 

A doua zi, luni 2 august, de Ziua Naţională a Macedoniei, plec spre Ohrid cu gîndul că voi ajunge aici după ce turiştii se vor fi întors acasă. Interesantă este semnificaţia acestei zile pentru istoria noului stat: ea comemorează revolta pusă la cale de o societate revoluţionară macedoneană împotriva stăpînirii otomane. Revolta reuşeşte numai în orăşelul preponderent aromânesc Cruşova (Krusˇevo), la 2 august 1903, cînd, pentru prima dată în Balcani este proclamată o republică, Vangeli Dinu – prim-ministru şi Pitu Guli – comandantul militar erau aromâni de origine. Ultimul este cel care rezistă eroic armatei turceşti şi moare alături de tovarăşii săi. Astăzi este considerat erou naţional, iar numele lui apare în imnul naţional macedonean. Călătoria pînă la Ohrid durează aproape patru ore, autocarul trece prin Tetovo, oraş majoritar albanez, apoi traversează şiruri de munţi împăduriţi (n-am văzut nicăieri despăduriri masive, ca la noi), defilee, viaducte; se văd sate la poalele munţilor, din care răsar siluetele bisericilor şi ale minaretelor. Către ora prînzului ajung în autogara din Ohrid, asaltată de o mulţime de localnici care oferă cazare – sobi – camere de închiriat. Pornesc pe jos spre centrul oraşului, unde sînt abordat de un tînăr care îmi arată fotografiile camerei unei pensiuni nou-nouţe aflate în centrul turistic. Preţul: 10 euro pe noapte. Mă las condus, camera arată bine, aşa că plătesc gazdei pentru trei nopţi. 

Ohrid 

Lacul Ohrid este splendoare în stare pură. Se întinde pe o lungime de 30 de kilometri, între munţi împăduriţi. Din loc în loc răsar mici plaje, acolo unde muntele nu coboară direct în apa limpede. Oraşul Ohrid – anticul Lychnidos, situat pe Via Egnatia, drumul roman care lega Adriatica de Bizanţ – a fost un important centru cultural şi religios bizantin, apoi slav. O vreme a făcut parte din ţaratul bulgar condus de ţarul Samuil (978-1014), care construieşte o cetate şi îşi stabileşte capitala aici. La sfîrşitul secolului al XV-lea, turcii preiau controlul asupra regiunii. Oraşul vechi este aşezat pe coline, pe cea mai înaltă se află impozanta fortăreaţă a ţarului. Străzile sînt în pantă, unele foarte abrupte. Multe dintre case sînt monumente de arhitectură urbană medievală, în stilul central-balcanic, cu verdeaţă, flori, smochini, viţă-de-vie şi şiruri de ardei iuţi puşi la uscat. Ohridul este renumit pentru frumuseţea bisericilor bizantine. Cel mai vizitat monument din Macedonia este mica biserică Sv. Iovan Kaneo (sec. XIII), căţărată pe un promontoriu. Mai jos se află Catedrala Sv. Sofija (sec. XI), transformată vremelnic de turci în moschee. 

În oraş exista o comunitate însemnată de aromâni, un cartier cu numele de Vlasˇka Mala. Irina Nicolau obişnuia să spună despre aromâni că sînt „gălbenuşul Balcanilor“: îi găsim peste tot în amalgamul etnic de aici. Urmaşi ai romanităţii orientale, dizlocaţi şi fărîmiţaţi după venirea slavilor, aromânii nu au avut niciodată un stat al lor. Nimeni nu ştie cîţi au fost şi cîţi au mai rămas. Constituţia macedoneană îi recunoaşte ca minoritate etnică, au drept la învăţămînt în limba maternă (2 ore pe săptămînă, opţional) iar statisticile oficiale îi situează la 0,4%, din populaţia ţării, în jur de 9000 de suflete, în timp ce organizaţiile aromâneşti îi estimează la peste 100.000. În cea de-a treia zi a şederii mele la Ohrid, mă decid să fac o incursiune la Bitola (Bitolia), la 50 de kilometri distanţă, al treilea oraş ca importanţă din Macedonia, foarte aproape de frontiera cu Grecia. 

Bitola 

Autobuzul vechi urcă greu serpentinele munţilor Galicˇica, ajunge în Resen, un mohorît oraş industrial, apoi urcă din nou pantele împădurite ale munţilor Baba şi coboară spre depresiunea unde se află Bitola. Autobuzul mă lasă în autogară şi, după ce îmi iau biletul de întoarcere, am cinci ore la dispoziţie pentru a explora oraşul. Cunoscut sub numele de Monastir, a fost centrul vilaietului otoman Rumelia, datorită importanţei strategice şi economice. O mare garnizoană otomană de 30.000 de soldaţi staţiona aici – după cum mă lămureşte plăcuţa turistică de la intrarea în parcul oraşului, locul unde s-au aflat cazărmile turceşti. La Academia Militară de aici a studiat Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul Turciei moderne. Marile puteri au deschis rînd pe rînd consulate: Austria în 1851, apoi Franţa, Anglia, Rusia, România (în 1891, clădirea se află pe strada Belgradska; astăzi există un consulat onorific, în altă parte). Prezenţa străină a însemnat europenizarea oraşului, lăsînd urme în arhitectura caselor, unele dintre ele adevărate palate, sedii ale fostelor consulate sau reşedinţele unor familii bogate. Multe dintre ele, deşi ruinate, neîngrijite vorbesc încă despre luxul şi strălucirea de altădată. Farmecul oraşului este întregit de partea lui otomană. În centru se află Turnul cu ceas (Saat Kule), moscheea Isak, bezestenul (bazarul acoperit). Tot aici este în construcţie o statuie a regelui Filip al II-lea al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare. Peste rîul Dragor se află bazarul, Stara Cˇarsˇija, cu aceleaşi străduţe înguste şi întortocheate care adăpostesc nenumărate mici magazine şi ateliere, cafenele şi cofetării cu halviţă şi prăjituri adevărate. 

Cea mai elegantă stradă din oraş, numai pentru pietoni, este Sirok Sokak, azi Marsˇal Tito (intersectată de străzi cu numele Leninova, Marks şi Engels). Cafenelele şi terasele sînt mereu pline cu localnici, mai ales bărbaţi. Cîndva, comerţul şi locuinţele de pe această stradă erau deţinute de bogaţii şi întreprinzătorii negustori aromâni. Aici se găseşte clădirea unde fraţii aromâni Ianache şi Milon Manakia au deschis, în 1905, un atelier fotografic. Cei doi sînt consideraţi pionieri ai cinematografiei balcanice şi revendicaţi nu numai de macedoneni ci şi de greci, albanezi şi turci. În faţa teatrului se află statuia lui Milton, în picioare, lîngă trepiedul aparatului de filmat. La prînz, intru într-un restaurant de pe Sirok Sokak. Chelnerul este un tînăr student care vorbea o engleză foarte bună. Îl întreb dacă este localnic şi dacă ştie unde e cartierul aromân (vlah). Pare foarte mirat şi îmi spune că n-a auzit niciodată despre aşa ceva. Nu îi spune nimic cuvîntul „vlah“. Îi arăt ghidul Lonely Planet, unde scrie de vlahii din Bitolia. Se duce, vorbeşte cu barmanul şi cu alţi chelneri, apoi ridică din nou din umeri. Pe la 1900, aromânii erau majoritari în acest oraş, al doilea ca mărime din Balcanii de Sud, după Salonic. Azi, oficial, ei reprezintă 1,3% din populaţia oraşului – adică 1270 de locuitori s-au declarat aromâni. În cartierul Vlasˇka Mala există o biserică aromânească, cu hramul Sf. Constantin şi Elena, ascunsă, greu de găsit pe străduţele întortocheate şi fără nume. Destul de ciudat, străzile nu au indicatoare, numele lor este scris mărunt doar pe plăcuţele cu numărul caselor. În 1880, statul român a finanţat deschiderea unui liceu românesc. Din Bitolia este originar pedagogul Apostol Mărgărit, liderul aromânilor din Imperiul otoman. Pe o casă descopăr placa memorială pe care stă scris, în macedoneană şi aromână: „Tu aistă casă băna shi lucra marli armănescu poet Constantin Belemace, 1849-1934)“. El este cel care a scris imnul naţional al aromânilor: „Dimîndarea părintească“. Inscripţia este vandalizată, cu taguri. 

Struga 

După o zi de căldură sufocantă, o ploaie torenţială se abate asupra oraşului, aşa că iau un taxi pînă la autogară. Taximetristul refuză bacşişul pe care i-l ofer. Autobuzul parcurge tot drumul de întoarcere pe o ploaie deasă de munte. A doua zi dimineaţă trebuie să ajung la Struga, doar pe aici trecînd autobuzul spre Albania. Oraşul este împărţit în două de rîul Crn Drim, care izvorăşte din lacul Ohrid cu o forţă impresionantă. Pe ambele maluri se înşiră terasele cafenelor şi restaurantelor. În centru se află Park na poezijata – Parcul poeţilor, pentru că la Struga are loc (din 1962) concursul internaţional de poezie. Nichita Stănescu, a primit marele premiu în 1982, o piatră cu numele lui se găseşte la rădăcina unui copac. Aici există şi o plajă pentru femeile musulmane, separată de cea a bărbaţilor. Albanezii alcătuiesc mai mult de jumătate din populaţia oraşului. Văd multe patrule de poliţie, semn că încă mai există tensiuni între cele două comunităţi. 

După ce mănînc o porţie de burek – plăcinte umplute cu brînză sau cu carne consumate împreună cu iaurt – la o terasă frecventată numai de albanezi, mă îndrept spre autogară. În sala de aşteptare, mai mulţi tineri americani zgomotoşi, fete şi băieţi, stau direct pe jos şi joacă zaruri. Alături, un grup numeros de albanezi îşi iau rămas bun, cu ochii în lacrimi, de la un tînăr cuplu. După aproape două ore de întîrziere soseşte şi autobuzul. Graniţa cu Albania este la 12 km, pe culmea unui munte. Am oarecare emoţii la gîndul că voi intra în această ţară, atît de puţin cunoscută, total izolată în perioada ei comunistă, şi care astăzi promite să-şi dezvăluie misterele. 

Alexandru Ofrim este conferenţiar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti.

Mai multe