O formă de dialog social - interviu cu Alexandru SOLOMON
Cum v-a venit ideea unui festival pe tema drepturilor omului? (Dacă e doar atît, mie mi s-a părut, de fapt, un festival de filme documentare pe teme sociale grave.)
Acum patru ani, Monika Stepanova de la Centrul Ceh a avut iniţiativa organizării la Bucureşti a unui festival în replica celui de la Praga, care există din 1999. Cred că Monika, venită cu civismul ei plin de umor din ţara lui Havel şi-a lui Hasek, şi-a dat seama că, într-o tranziţie cum e a noastră, documentarele sînt o formă de dialog social extrem de eficient şi necesar (tot ea a început „Documentary Mondays“ la Centrul Ceh). Din al doilea an de festival, Monika m-a cooptat să fac selecţia filmelor. De la început, am înţeles tema „drepturilor omului“ într-un sens foarte larg (sau lax, dacă vreţi): în măsura în care filmele vorbesc despre oameni striviţi de corupţie şi proastă guvernare, despre justiţie socială, despre nedreptăţirea individului şi a minorităţilor de toate felurile, despre povara istoriei recente, ele sînt bune pentru „One World Romania“. Spre deosebire de celelalte festivaluri-surori „One World“ din lume (sînt 11 în total!), am început să ne construim propriul program adaptat nevoilor locale.
Care sînt criteriile pe baza cărora au fost selecţionate filmele?
Am căutat filme care să vorbească publicului românesc, deşi aparent vin de la sute şi mii de kilometri distanţă. Într-o ţară în care paginile şi emisiunile de politică externă sînt subţiri sau jalnice, parcă am uitat pe ce lume trăim. Să compari, fie şi mental, situaţia de la noi cu cea din Mexic, Lituania sau Egipt e un exerciţiu foarte sănătos. Pe de altă parte, cînd oamenii aud de „filme dedicate drepturilor omului“ îşi imaginează documentare care militează pentru o cauză. Exact asta nu am vrut: filmele selecţionate sînt puncte de vedere ale unor autori care te provoacă să gîndeşti, care nu se feresc de paradoxuri, filme în care emoţia şi spectacolul cinematografic au un rol mai mare decît informaţia şi agenda activistă.
Am ales din start pentru ediţia a IV-a o serie de teme care ni s-au părut relevante pentru publicul nostru: consumerismul, corupţia (Ce ai face pentru bani?), abuzurile din familie (Violenţă ca acasă), discursul urii (Intoleranţa noastră cea de toate zilele), cultul eroilor (Eroi fără glorie), degringolada comunităţilor urbane (Oraşe în criză) şi, bineînţeles, manipularea trecutului recent (Cum se (re)scrie istoria?). Şi am căutat filme care să se încadreze în aceste teme. E fascinant cum temele circulă între filme şi – pentru cine a reuşit să vadă destule – filmele îşi răspund unele altora într-un soi de dialog nebănuit de autori. În fine, toată ediţia s-a plasat sub semnul sarcasmului provocator, începînd cu proiecţia unui fals documentar urmat de un performance deranjant în deschidere şi încheind cu prezentarea lui Florin Iepan despre viitorul său film, Odessa. Să nu uităm că ediţia s-a chemat „O lume minunată?!“.
Conceptul Festivalului nu include şi ideea de competiţie, de premii acordate filmelor. De ce?
Ca festival, sîntem încă la tinereţe. De obicei, festivalurile devin competitive pe măsură ce se înzdrăvenesc financiar şi ca brand. Nu exclud ca pe viitor să avem premii, deşi, pe de altă parte, cred că nu ne stă în caracter. Nu e rolul nostru ca festival să facem ierarhii şi topuri. Cele mai puţine au fost filmele româneşti. Din ce cauză?
Producţia românească de documentar este, din păcate, puţin numeroasă. E insuficient susţinută de fondul cinematografic şi neglijată de televiziuni (în special de cea publică) iar, din celălalt sens, există încă prea puţin interes din partea cineaştilor şi potenţialilor „clienţi“ ai documentarului (jurnalişti, sociologi, învăţământ, ong-uri etc.).
Totuşi, am avut două filme româneşti în premieră (După Revoluţie de Laurenţiu Calciu şi Valea Corlatului de Stephane Lucon) şi am prezentat un documentar care este acum în lucru, cel al lui Iepan. Tocmai pentru că festivalul e gîndit să ţină legătura cu mica noastră comunitate de documentarişti şi să îi vină în întîmpinare, facem de trei ani un atelier cu tutori străini, la care vin din ce în ce mai mulţi oameni. Educaţia în documentar este foarte săracă la noi, de aceea ne încăpăţînăm să facem ceva în această direcţie.
Vă propuneţi să păstraţi tematica sau să o lărgiţi, să fie un festival de film documentar în general?
Nu. Personal cred că discuţia de acest fel asupra problemelor sociale e inepuizabilă şi va fi oportună multă vreme. Anul acesta a venit un semnal din partea bucureştenilor exasperaţi de demolările din Buzeşti. Mircea Toma a declarat (vezi Adevărul literar şi artistic din 23 martie a.c.) că a căutat cu disperare un cineast care să documenteze faptele şi nu l-a găsit. În final, Toma scrie că „să nu ai documentarişti e ca şi cum ai lăsa ţara fără cronicari“. M-am bucurat foarte mult. Se pare că se schimbă ceva şi nevoia de documentar se propagă, în sfîrşit, prin sănătoasă contagiune în sînul fragilei noastre societăţi civile.
Alexandru Solomon face documentare de aproape 20 de ani (Marele Jaf Comunist, 2004, Kapitalism – reţeta noastră secretă, 2010) şi este directorul festivalului „One World Romania“.
A consemnat Iaromira POPOVICI