O Elveţie a guvernelor

De douăzeci de ani, numirile care se fac la Ministerul Educaţiei nasc gînduri negre părinţilor, profesorilor, elevilor şi nu numai. Cu cîteva mici excepţii – un intelectual autentic, un ministru care a ajutat la introducerea manualelor alternative, un dascăl care a încercat un război plăpînd cu universităţile-fabrici de diplome, un altul care s-a zbătut pentru autonomia universitară – miniştrii aleşi pentru a rezolva problemele mari ale învăţămîntului românesc par a face parte dintr-o conspiraţie împotriva bunului-simţ, a culturii, a spiritului, a oricărei forme de normalitate care s-ar putea instaura în spaţiul dintre catedră şi bănci.

Ultimele două propuneri ale noului Guvern se înscriu perfect într-un lung şir de numiri anterioare, păguboase. Prima dintre ele, o rectoriţă a unei universităţi particulare, nu a avut prea mult timp să-şi expună programul de reformă, ocupată fiind să înţeleagă că un program de două săptămîni la o universitate de prestigiu nu înseamnă că ai absolvit universitatea cu pricina. Nici cu a doua propunere, un alt profesor universitar, devenit între timp ministru cu acte în regulă, nu avem prea mult noroc: în loc să dea explicaţii despre reformă, ministrul este foarte ocupat să-şi justifice un plagiat.

Sîntem o ţară săracă, cu valori morale, culturale aflate în derivă, cu o neîncredere generalizată în conducători. Singurul fel în care putem spera la un viitor trăit sub semnul normalului, al decenţei, al ameliorării, al eficienţei este să mizăm pe educaţie.

Şcoala românească are probleme nerezolvate de două decenii: profesori puţini, prost plătiţi şi mulţi dintre ei slab pregătiţi, programe prăfuite, dotări minime. Ideea partidelor politice că de ele se poate ocupa cineva făcut peste noapte responsabil cu destinul ei, cineva numit pe holul guvernului, între două şedinţe de negocieri, este una dezastruoasă.

Ar fi nevoie ca educaţia să devină cu adevărat o prioritate naţională. Şi, pentru asta, ar trebui ca ministerul care se ocupă de ea să devină, pe termen lung, un soi de Elveţie a guvernelor succesive, adică un teritoriu neutru, care să adune în spaţiul lui specialişti capabili să instituie cu adevărat programul de reformare de care şcoala are nevoie. Specialişti care să nu fie numiţi pe criterii politice, să nu fie agresaţi de comenzi de la centru sau intimidaţi de procentele votului popular. Specialişti ocrotiţi de un pact de neagresiune făcut de toate partidele politice care cred că reforma în învăţămînt înseamnă mai mult decît interminabile evaluări naţionale sau dezbateri despre cîte clase ar trebui să aibă gimnaziul. Ministerul Educaţiei şi întregul sistem de învăţămînt au nevoie de răgaz şi de competenţe ca să-şi rezolve convenabil problemele. Au nevoie de răgazul analizei, al studiului, al gîndirii cu bătaie lungă dincolo de mici iniţiative vanitoase, superficiale, pasibile de schimbare la fiecare patru ani. Au nevoie de profesionişti care să-şi fi verificat şi consolidat competenţele prin niscaiva ani petrecuţi în sălile de clasă, ca şi în sălile anexe ale guvernelor, în stagii suplimentare în străinătate, în experiment şi cercetare.

N-o cîştiga prea multe voturi la alegeri partidul care se va gîndi să facă alianţe politice cu adversarii de dragul educaţiei. Dar va putea spera că în acest fel, în viitor, va putea da ţării miniştri, parlamentari competenţi, buni vorbitori de limbă română, oneşti şi, de ce nu, recunoscători şi loiali în chip legitim tocmai acelui partid care le-a asigurat o educaţie fără cusur. 

Maria Iordănescu este psiholog.