O catedrală a plictiselii

Răsfoiam zilele trecute volumul de eseuri al lui Zadie Smith – Feel Free –, răsfoiam înainte și înapoi pescuind bucățile pe care le sărisem la prima citire. Sînt un cititor dezordonat, iar un asemenea volum de eseuri e cîmpul perfect de joacă. Citesc de la coadă la cap, de la mijloc spre înainte, după starea/stările pe care le am pe moment, închid cartea, mă gîndesc la diverse pe traseul întortocheat al zecilor de analogii pe care le face o minte umană, caut nu știu ce detaliu dintr-un tablou anume, ca să mă pierd apoi într-o istorie veche, revin la carte.

Acolo, într-unul din eseurile ei în care vorbește despre Karl Ove Knausgård, Zadie Smith spune că plictiseala pe care o compune norvegianul în romanul său (ăla în șase părți) e o plictiseală barocă. O catedrală a plictiselii, spune ea. „O catedrală a plictiselii“, am repetat în șoaptă, sus, în vîrful patului, într-o duminică leneșă.

Sună perfect, cu ecou, cu reverberații, așa cum se propagă orice sunet într-o catedrală. Dacă plictiselii suverane, cotidianului mărunțel care reușește zi după zi să se strîngă într-un mănunchi viguros de non-fapte i s-ar ridica un monument, acela ar trebui să fie o catedrală. O biserică a plictiselii sună caraghios, iar o moschee a plictiselii pare prea intim. Nu poți să pui temelii unei plictiseli grandioase, desculț, pe covoare persane.

Așa m-am trezit în catedrala plictiselii mele prin care am umblat apoi cu gura căscată de uimire. Oare chiar eu am putut să construiesc așa ceva? Eu am stat în genunchi și am așezat piatră cu piatră podeaua asta răcoroasă, cîmpurile astea cenușii de granit care duc din grandioasa intrare pînă dincolo, spre altar? Am potrivit dală cu dală zile monotone și cenușii de toamnă și de iarnă în care nu mi se întîmpla nimic cu zile leneșe de primăvară-vară în care iar nu mi se în-tîmpla nimic. Am luat-o încet de la intrare, prin marea navă a catedralei, pe lîngă confesionalele pe care tot eu le-am construit, dincolo de transept, spre prezbiteriu și altar. Ce arabescuri în lemnul ăsta afumat, ce volute, crini imperiali, ce amorași grăsuți pe care lemnul vechi de sute de ani a prins deja un luciu cald, ca mierea! Cu dăltița și ciocanul am săpat în lemnul ăsta mirabila poveste a plictiselii mele, a fantasticului anonimat, a non-existenței mele superbe. Cîtă măiestrie la baza marilor coloane de piatră la care am migălit și pe care le-am decorat cu amintiri oarecare din copilărie, pe care le-am împletit în sus cu intrările zilnice la Mega-ul din cartier, cărora le-am făcut apoi volute din ieșirile în cîrciumi în seri parfumate de vară. Ieșirile mele anoste, uitate a doua zi, încoronate, poate, doar de o vagă durere de cap.

În marea orgă a catedralei mele am pus tot ceea ce părea a fi o rupere din plictiseala mea majoră, din oceanul ăsta sărat al monotoniei pe care plutesc cu burta în sus fără să mă chinui; o rotire oarecare a încheieturii mă duce un pic mai departe. Am pus în orga asta tubulatura unor evenimente majore răsărite precum coada rechinilor în oceanul ăla calm de care vorbeam. Numai că, puse laolaltă, toate întîmplările neobișnuite din viața mea au început să cînte în armonie. Au început să cînte Matthäus-Passion – singura piesă a lui Bach care reușește să mă plictisească pînă la lacrimi. N-am făcut nimic.

În altar mi-am dat măsura întregii măiestrii. Cafelele de dimineață, țigările, plata întreținerii, drumul zilnic la muncă și înapoi, enervările zilnice, cărțile citite topite în stări, întîlnirile de-o clipă cu oameni străini, vacanțele din care nu înțeleg nimic, dar de care mi-e dor în clipa în care ajung acasă – toate le-am înmănunchiat într-un nemaivăzut monument, copleșitor. Îl ghicești de cum intri pe poarta monumentală: un portic gotic în jurul căruia am crestat șapte rînduri de brîuri de piatră. Afară, sub acoperișuri, am pus grifonii și garguii care stau de pază. Lipiți cu cele patru labe de zidurile verticale, cu capetele înfiorătoare în jos, cu gurile larg căscate și colții rînjind. Cîinele Pustiului, Dulăul Zilelor În Care Nu Se Întîmplă Nimic, Potaia Eternei Angoase, Zăvodul Orelor Pierdute.

Veniți, intrați. Aici măcar e puțină răcoare. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.