O carte despre un om minunat din Transilvania

11 aprilie 2012   Societate

● Renate Windisch-Middendorf, Der Mann ohne Vaterland. Hans Bergel – Leben und Werk/Un om fără patrie. Viaţa şi opera lui Hans Bergel, Frank & Timme, Verlag für wissenschaftliche Literatur, Berlin, 2010  

Este cea dintîi evocare monografică a unei remarcabile personalităţi, cu multiple faţete, a culturii germane din Transilvania, din păcate insuficient mediatizată atît în România, cît şi în Germania, unde trăieşte de mai bine de 40 de ani: sportiv de performanţă, muzician, scriitor, jurnalist şi eseist cu un trecut de deţinut politic al fostului regim. Iată, pe scurt, datele sale biografice, conform prezentării, în mare parte cronologice, întreprinse de autoarea monografiei (pp. 13-76).

Născut la Rîşnov, în 1925, într-o familie de orăşeni saşi înstăriţi, purtători ai unei bogate culturi şi ai unei tradiţii seculare, a avut parte de o copilărie fericită pînă la exmatricularea sa din liceul german, la începutul anilor ’40, fiindcă s-a opus nazificării impuse în învăţămînt de către autorităţile săseşti. Devenit, în 1944, curier al mişcării de rezistenţă armată anticomunistă din Munţii Cibinului, a putut evita – altminteri decît zeci şi zeci de mii de membri ai etniei germane (printre alţii Oskar Pastior) – deportarea şi munca silnică în Rusia. Au urmat însă mulţi ani de grea restrişte: după o întemniţare de un an, pentru încercarea din 1949 de a fugi din ţară, avea să fie cruţat o vreme graţie performanţelor sale sportive, în perioada executării serviciului militar. Împiedicat să facă studii de Conservator la Cluj, a început un studiu fără frecvenţă de istoria artei şi filozofie la Bucureşti, întrerupt şi acesta în urma unei noi arestări şi reîntemniţări, pentru un an, în 1954, fiindcă a criticat noul sistem de învăţămînt. A putut totuşi relua sportul de performanţă şi debuta literar, în 1957, cu nuvela Fürst und Lautenschläger/Prinţul şi bardul, premiată, şi urmată de alte două scrieri de succes. A fost arestat din nou în 1959. În cadrul procesului intentat lui şi altor membri ai „lotului de scriitori germani“, conţinutul primei scrieri i-a fost fatal, servind unei înscenări tot atît de odioase ca aceea suferită concomitent de „membrii lotului Noica-Pillat“. Condamnat la 15 ani de închisoare cu muncă silnică, a fost chinuit în 18 închisori ale regimului, pînă la amnistierea generală din 1964. Împiedicat din nou să facă studii universitare, a activat totuşi ca violoncelist la Teatrul de Operă din Braşov. A urmat, în 1968, reabilitarea sa politică: în respectivul act oficial al magistraturii, mărturia incriminatoare a tînărului student Eginald Schlattner, implicat în acest proces, este calificată ca „falsă şi mincinoasă“ (conform citatului în germană al autoarei, p. 78). La scurt timp după aceasta, H.B. a putut emigra în Germania Federală. În noua patrie, s-a realizat ca scriitor şi ca publicist militant pentru drepturile minorităţii germane din România. Ca autor a peste 40 de scrieri cu conţinut variat, toate în germană, H.B. s-a bucurat de recunoaşterea cuvenită şi în România postcomunistă, primind ordine şi titluri onorifice, între altele acela de doctor honoris causa al Universităţii Bucureşti (pp. 153-154). În ciuda vîrstei foarte înaintate, H.B. îşi continuă şi astăzi activitatea literară. 

Autoarea biografiei este o distinsă germanistă şi publicistă din Republica Federală, bună cunoscătoare a ţării noastre, familiarizată de mulţi ani cu cultura literară germană din Ardeal, în repetate rînduri docentă la Universitatea din Cluj şi lectoră a DAAD (Serviciul german de schimb universitar). Titlul prezentei scrieri se inspiră din cel al unui roman al lui H.B., dispărut în urma celei de-a treia arestări a acestuia. Autoarea se bazează pe o bogată şi minuţioasă documentare, cuprinzînd multe date provenite din interviuri acordate domniei sale de către H.B., precum şi material fotografic. Scrierea include şi substanţiale referinţe la existenţa şi activitatea altor colegi de breaslă ai acestuia, în special ale tovarăşilor săi de suferinţă, membri ai „lotului scriitorilor germani“, oameni de litere de prima mînă, anume Wolf von Aichelburg, Andreas Birkner, Georg Scherg şi Harald Siegmund. În acest fel, autoarea realizează o prezentare cuprinzătoare a contextului cultural şi politic în care s-a înscris existenţa acestora, mai întîi în România, apoi în Germania, acoperind o lungă perioadă, din anii ’40 ai secolului trecut pînă în zilele noastre.  

* * * 

Din cele 5 capitole ale cărţii, primul şi cel mai substanţial – „Stationen eines Lebens“/„Staţiunile unei vieţi“ (pp. 13-81) – tratează, în succesiune cronologică, etapele existenţei lui H.B. pînă în momentul emigrării. În acest scop, autoarea face uz, în mare parte, de mărturia directă a scriitorului, ilustrată şi de reproducerea mai multor documente oficiale – precum exmatricularea din şcoala germană (p. 22) sau mandatul celei de-a doua arestări (p. 34) –, împreună cu numeroase fotografii personale (pp. 13-21). Nu lipsesc unele digresiuni ce anticipează momente ulterioare, de pildă reproducerea parţială a convorbirii telefonice avute de H.B. cu istoricul Golo Mann, în 1978 (p. 23). O deosebită pondere acordă autoarea circumstanţelor procesului şi condamnării lui H.B. în cadrul „lotului scriitorilor germani“. Scrierilor celor cinci oameni de litere mai sus-menţionaţi li s-a atribuit o intenţie duşmănoasă în privinţa regimului – în cazul lui H.B., sub vălul unei alegorii inspirate de o pretinsă mentalitate fascistă. În acest context, un rol hotărîtor pare a-l fi avut depoziţia lui Eginald Schlattner (făcută în sensul indicat), acesta suferind numai o condamnare ce echivala cu perioada celor doi ani ai anchetării prealabile (pp. 42-49). Totodată, se oferă reproducerea procesului verbal în care Schlattner îi incriminează pe Bergel, Birkner şi pe von Aichelburg (p. 47). În paginile care urmează, autoarea epiloghează acest tragic moment făcînd mai întîi consideraţii asupra slabei receptări în Occident a scrierilor celor cinci autori privind suferinţele carcerale îndurate. În subcapitolul „Eginald Schlattners Roman «Rote Handschuhe» – Eine literarische Fiktion oder Dokument einer Lebenslüge?“/„Romanul lui Eginald Schlattner «Mănuşi roşii» – ficţiune literară sau minciună de o viaţă?“ (pp. 53-60), autoarea reia discuţia asupra rolului jucat de Schlattner în acel proces. Trebuie remarcat însă faptul că în romanul acestuia, în mare parte autobiografic, publicat în 2002, se narează pe larg felul cum depoziţia respectivă i-a fost stoarsă de către Securitate printr-o lungă şi insuportabilă tortură, în care brutalitatea brahială alterna cu o rafinată şi insidioasă manipulare. Autoarea subliniază că răsunătorul succes al romanului în Germania a redeschis şi înăsprit polemica privind realitatea procesului, cei cinci scriitori resimţind prezentarea lui Schlattner ca o deformare tendenţioasă a faptelor, ca o „infamă răfuială şi reînnoită trădare“, mai cu seamă că ei înşişi apar în roman caricaturizaţi şi ridiculizaţi sub pseudonime transparente. Amintim totuşi faptul că, într-o situaţie comparabilă, în aceeaşi perioadă, depoziţia lui Constantin Noica – smulsă printr-o tortură probabil similară – a dus la condamnarea a zeci de literaţi şi intelectuali români la ani grei de temniţă şi lagăr de muncă silnică, fără să suscite din partea acestora o ranchiună similară cu cea a scriitorilor germani menţionaţi, faţă de confratele lor Schlattner (a se vedea Nicu Steinhardt – Jurnalul fericirii, Editura Dacia, 1997, pp. 26, 68). Interpretarea sugerată de autoare îi poate părea cititorului neutru părtinitoare, mai cu seamă că multe mărturii citate provin din partea adversă lui Schlattner. Prestigiul de care se bucură acesta, de mulţi ani, în ţară, ca pastor al unei minuscule comunităţi săseşti şi ca duhovnic de penitenciare, vorbeşte în favoarea sa. Nu întîmplător, regizorul Radu Gabrea a ales Mănuşi roşii pentru scenariul unui film turnat de curînd, ce promite a avea o mare calitate artistică... În subcapitolul „Die Jahre 1959-1964. Kerker und Zwangsarbeit...“/„Anii 1959-1964. Carceră şi muncă forţată...“ (pp. 62-76), anii de închisoare şi muncă silnică, în cele mai dure condiţii, la Gherla, Jilava, la mina de plumb de la Baia Sprie sau în lagărul de la Răchitoasa, sfîrşind cu deportarea în Valea Călmăţuiului, sînt reconstituiţi pe baza textelor literare scrise de Bergel în anii ’70-’80 în Germania, anume în eseul Der Tod des Hirten/Moartea păstorului şi mai cu seamă în romanul Der Tanz in Ketten/Dansul în lanţuri, în traducerea lui G. Guţu, Braşov, 1994. Nu lipsesc referinţele la suferinţe congeniale narate în Jurnalul fericirii sau în memoriile lui Marcel Petrişor şi Calciu Dumitreasa, ale căror destine carcerale, ca şi cele ale unor Alexandru Ghika sau Corneliu Coposu, s-au încrucişat cu cel al lui Bergel. Se evocă faptul că, în acei ani, recitarea de texte poetice şi schimbul de informaţii culturale reprezentau singura formă de supravieţuire spirituală. 

* * * 

Capitolul II („Das literarische und publizistische Werk“/„Opera literară şi publicistică“ (pp.81-102) este consacrat activităţii literare şi publicisticii anilor 1969-1989. În detaliata analiză a romanului mai sus-menţionat (pp. 81-88), autoarea relevă împletirea temei trăirii carcerale narate de alter ego-ul Kaltendorff, cu consideraţiile asupra vicisitudinilor istoriei lumii săseşti. În acest punct, autoarea introduce o interesantă digresiune asupra receptării literaturii germane din Ardeal în spaţiul cultural al Germaniei Federale („Vom Nutzen und Nachteil des Kulturbetriebs“/„Despre folosul şi inconvenientele instituţiei culturale“ (pp. 88-92), relevînd faptul că scrierile literare ale generaţiei pe atunci tinere, reprezentată de Franz Hodjak, Herta Müller sau Richard Wagner, s-au bucurat de mai mult interes decît cele ale confraţilor vîrstnici, cu referinţă la Bergel şi la colegii săi de suferinţă, cărora li s-a aplicat, în condiţiile epocii, eticheta nemeritată de spirite conservatoare de dreapta (Rechtskonservatismus) – ca urmare a înfierării regimului totalitar din care emigraseră. Trebuie remarcat însă faptul că, abordînd aceleaşi teme, incontestabilul succes al romanelor lui Schlattner în Occident nu se datorează numai schimbării de optică, după căderea Zidului Berlinului, ci mai degrabă intrinsecii lor valori literare... Subcapitolele succesive tratează activitatea jurnalistică de lungă durată a lui H.B. ca redactor al revistei emigraţiei săseşti, Siebenbürger Zeitung (1969-1989). Printre alte teme abordate se menţionează poziţia sa în privinţa dramei existenţiale a minorităţii germane din ţară: rămînerea în patria lor strămoşească de mai bine de şapte secole sau emigrarea într-o ţară de care îi lega exclusiv limba comună? („Bleiben oder gehen? Literarische Spiegelung einer Existenzfrage / „Să rămînem sau să plecăm? Oglindirea literară a unei probleme existenţiale“(pp. 96-98). Într-un studiu polemic intitulat Die Sachsen in Siebenbürgen nach 30 Jahren Kommunismus /Saşii din Ardeal după 30 de ani de comunism, publicat în 1976 – scriere tradusă în română din ordinul lui Ceauşescu –, H.B. face un bilanţ sumbru al fazelor deposedării, sărăcirii materiale şi crescîndei izolări culturale a unei minorităţi constrînse la o masivă emigrare. 

În capitolul III, „Die Späten Romane“/„Romanele tîrzii“ (pp. 103-138), se întreprinde în special analiza a două romane-fluviu: Wenn die Adler kommen/Cînd vin vulturii, publicat în 1996 şi accesibil în traducerea lui G. Guţu (Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999), şi Wiederkehr der Wölfe/Întoarcerea lupilor, publicat în 2006, netradus. Autoarea subliniază faptul că Bergel reuşeşte o vastă frescă evocativă a lumii saşilor integrînd şi transfigurînd, în acelaşi timp, multe elemente autobiografice proprii unui om cu puternice rădăcini în Ardeal, care dovedeşte o profundă înţelegere şi empatie, de sorginte umanistă, faţă de multietnicitatea specifică patriei sale, precum şi o distanţare, tot atît de categorică, faţă de totalitarismul nazist şi cel comunist. Se arată că Bergel este – împreună cu Dieter Schlesak – unul dintre puţinii autori care au zugrăvit ororile persecuţiei evreilor atît de către compatrioţii săi nazificaţi, cît şi de către legionari. Această temă este reluată şi într-o conferinţă ţinută de H.B. în 2007, sub egida Memorialului de la Sighet (Das Absurde als Normalität. Zwischen Rot und Braun/Absurdul ca normalitate. Între Roşu şi Brun). Autoarea reliefează în egală măsură imagistica literară, incursiunile mitico-fantastice şi magice ce dau atîta culoare celor două romane. În acest capitol se fac şi numeroase referinţe la diverşi reprezentanţi ai literaturii germane din România, în primul rînd la O.W. Cisek (considerat de Bergel maestrul său literar), la O. Pastior, la bucovinenii P. Celan, A. Kittner, A. Margul Sperber, M. Winkler (pp. 109-111). Un loc aparte este acordat scrierii biografice consacrate de Bergel vizionarului astrofizician ardelean Hermann Oberth, părintele tehnicii zborului interplanetar (Hermann Oberth oder der mythische Traum vom Fliegen/ Hermann Oberth sau Visul mitic al zborului (1985), prezentat de dramaturgul Rolf Hochhut ca fiind o figură ambivalentă, un Faust în slujba lui Hitler (pp. 122-124). Un penultim capitol este dedicat relaţiilor literare şi umane ale lui H.B. cu o serie de alţi autori contemporani, mai cu seamă români, precum Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu – „Literarische Beziehungen Bergels zu zeitgenössischen Autoren“/„Relaţii literare ale lui Bergel cu autori contemporani“ (pp. 139-142). Un ultim capitol tratează biografia dedicată de H.B. fratelui său Erich Bergel, renumit muzician, profesor la Conservatorul din Cluj în anii destinderii, şi acesta un fost deţinut politic, emigrat în 1971 în Germania – „E.B. Ein Musikerleben: Biographie und Musikgeschichte“ / „E.B. O viaţă de muzician: biografie şi istorie muzicală“ (pp. 151-156).

Într-un scurt epilog (pp. 151-153) autoarea trasează cu mult discernămînt profilul „omului fără patrie“, plecînd de la cîteva mărturii percutante ale lui H.B. De pildă, în al 44-lea an după emigrare, acesta se întreba, dilematic: „Sînt eu un german? Conform naşterii, limbii materne, educaţiei şi formaţiei mele şi încă conform paşaportului, da... însă, cu cît trăiesc mai mult în Germania, cu atît mă simt mai înstrăinat printre germani“ (p. 151, citat dintr-o scrisoare adresată de H.B. autoarei – trad. Cizek). Este o declaraţie de mare luciditate, ilustrînd tipica sfîşiere lăuntrică a emigratului trăind între două lumi diferite: nemaiaparţinînd celei din care a plecat, îndelungata şedere în noua ţară nu face decît să-i crească sentimentul înstrăinării...

Mai multe